Dealuri, podişuri şi câmpii

CÂMPIA DE VEST (CÂMPIA BANATO - CRIŞANĂ, CÂMPIA BANATULUI ŞI CRIŞANEI) material sintetic, realizat după Geografia României, vol. IV, Edit. Academiei, 1992.

Este a doua mare regiune de câmpie din România, cu o suprafaţă de 16.500 km2; se desfăşoară de la nord la sud sub forma unei fâşii, ale cărei lăţimi sunt foarte variabile: între 15 şi 120 km.

Se suprapune unei regiuni scufundate în trepte de la E către V, care îşi menţine un pronunţat caracter piemontan în latura estică deoarece este alcătuită din conuri aluvio-proluviale largi, parţial îngropate de materialul aluvionar mai recent, răsfrânte în relief prin glacisuri prelungi şi netezite. Partea dinspre graniţă are aspectul unei câmpii joase, aproape netede, cu puţine diferenţieri morfologice şi litologice, deoarece, aproape tot timpul a fost supusă unor procese intense de înmlăştinire şi colmatare.

Limita de vest este frontiera de stat.

Limita de est ridică unele probleme, datorită pătrunderii câmpiei sub formă de "golfuri" în domeniul dealurilor; limita estică trebuie dusă de-a lungul unui aliniament subliniat de contactul dintre formaţiunile cuaternare proprii câmpiei, cu cele sedimentare neogene din dealuri, sau chiar cu formaţiuni specifice muntelui. Acest contact este materializat printr-o denivelare de 40 până la 60 metri, prin care se termină dealurile deasupra câmpiei, sau de 100 până la 300 metri - la contactul direct cu spaţiul muntos (munţii Oaş şi Zarandului). Aproximativ din dreptul acestui aliniament cresc, spre est şi precipitaţiile la peste 700 mm anual, scade temperatura medie anuală la sub 10,5oC în sudul câmpiei şi la sub 10oC în nord.

Evoluţia paleogeografică s-a desfăşurat în câteva etape, începând cu existenţa unui fundament vechi (acoperit pe alocuri cu depozite paleozoice şi mezozoice), inegal scufundat, apoi, în 3 sectoare: de nord, central şi de sud, delimitate de două aliniamente de falii majore, orientate în general vest - est. Sectorul central este mai adânc scufundat decât celelalte, dar toate sunt compartimentate în horsturi şi grabene (ca o tablă de şah) de linii de falii secundare, cu direcţii diferite. Se remarcă tendinţa tuturor râurilor mari, alohtone, de a urmări grabenele fundamentului.

Etapa de bazin se instalează ca efect al mişcărilor stirice medii (burdigalian, acum 15 milioane ani), manifestate prin scufundări importante şi un proces de sedimentare general (gresii, argile, nisipuri, calcare).

Etapa de formare şi modelare a câmpiei - începe o dată cu mişcările rhodanice da la sfârşitul ponţianului (acum 2,5 mil. ani) care determină retragerea apelor şi, apoi, acumularea, spre sfârşitul pliocenului, a unui complex petrografic fluvio - lacustru şi apoi fluvial, cu vădit caracter piemontan; acum se diferenţiază Câmpia Înaltă a glacisurilor şi Câmpia Joasă de divagare. Ariile de subsidenţă (Bodrog, Sáréth, Mako, Timişul Inferior) corespund marilor grabene ale fundamentului, fiind definite la suprafaţă prin punctele de convergenţă hidrografică şi prin grosimea mare a depozitelor cuaternare. Măsurătorile geodezice au stabilit coborâri actuale de ordinul 1 - 2 mm anual pentru cea mai mare parte a Câmpiei Joase. Tot în holocen s-au produs acumulări de nisipuri mobile (Câmpia Valea lui Mihai) şi de praf (din spulberarea nisipurilor din câmpiile Nyir şi Deliblat), generând depozite de loess şi loessoide din care sunt formate câmpiile cu aspect tabular ale Careilor, Diosigului, Peregului, Jimboliei etc. În urma acestei îndelungate evoluţii paleogeografice, sub influenţa mişcărilor fundamentului propriu sau din regiunile vecine, relieful Câmpiei de Vest apare dispus în 3 trepte: Câmpia Înaltă, Câmpia Intermediară şi Câmpia Joasă.

Câmpia Înaltă se desfăşoară la poalele dealurilor de la est, la altitudini de 140 - 200 m, având o energie a reliefului cuprinsă între 11 şi 20 m. Desfăşurarea ei nu este continuă, întrucât evoluţia sistemelor hidrografice alohtone (Tur, Someş, Crasna, Crişuri, Mureş, Bega, Timiş, Pogăniş, Bârzava) a condiţionat dispariţia acestei trepte pe anumite sectoare, astfel că ea apare sub formă de fragmente. Este constituită predominant din depozite aluvio - proluviale (nisipuri, pietrişuri, argile, loessoide), provenite din erodarea dealurilor de la est în Villafranchian - Cuaternar inferior şi acumularea lor sub forma unei câmpii piemontane. În timpul formării teraselor din dealuri, a suferit un proces intens de glacisare, ce a avut drept consecinţă formarea unor trepte de glacisuri situate în prelungirea teraselor, la ieşirea râurilor din dealuri în câmpie. Acestor depozite li se adaugă nisipurile din dunele de la Valea lui Mihai şi loessurile sau depozitele loessoide din regiunea Careilor. Drept urmare, în treapta înaltă se individualizează o câmpie de glacisuri, alcătuită dintr-o succesiune de fragmente (Ardud, Buduslău, Miersig, Vinga, Buziaş, Gătaia, Fizeş), o câmpie tabulară pe depozite de loess - Câmpia Careilor şi o câmpie de dune (Valea lui Mihai).

Câmpia intermediară se menţine la altitudinea de 100 - 130 m. Prezintă trasături caracteristice atât Câmpiei Înalte cât şi Câmpiei Joase. Ca urmare, în cuprinsul ei pot fi separate fragmente de câmpie de glacisuri (Cig, Biharea, Gepiu, Cermei, Pusta, Radnei, Hodoni, Duboz, Tormac, Jamu Mare), situate în continuarea glacisurilor din treapta înaltă, fragmente de câmpie tabulară pe depozite de loess (Diosig, Pereg) şi porţiuni de câmpie de divagare (câmpiile Matca, Ierului, Aradului, Sânnicolaului).

Câmpia Joasă, de vârstă holocenă, ocupă suprafeţe întinse şi este legată de activitatea reţelei hidrografice mai ales din faza anterioară procesului de îndiguire (care a început la sfârşitul secolului 19), sub influenţa ariilor de subsidenţă. Ca urmare, relieful poartă amprenta acestoe condiţii: suprafeţe întinse de divagare, cu aspect de luncă, o câmpie brăzdată de urmele a numeroase albii părăsite. Pe alocuri, s-au suprapus (în regiunile cu pronunţat caracter negativ) procese de înmlăştinire - azi desecate - ori s-a depus o cuvertură de loess pe porţiunile rămase mai ridicate prin adâncirea râurilor. În cuprinsul ei se diferenţiază fragmente de câmpie de divagare (câmpiile Someşului, Crişurilor, Mureşului, Begăi, Timişului, Bârzavei), de câmpie de mlaştini desecate (Ecedea, Ierului) şi de câmpie tabulară pe depozite de loess (Câmpia Jimboliei, câmpurile dintre Timiş, Bega şi Bârzava).

Climatul Câmpiei de Vest este continental - moderat de câmpie, cu veri relativ călduroase dar lipsite de intervale cu uscăciune şi secetă excesivă şi ierni fără geruri intense şi persistente. Temperatura medie anuală scade de la 11oC în sud la 9oC în nord. Temperatura medie a lunii celei mai reci scade în acelaşi sens: -1,2oC la Timişoara, -1,5oC la Jimbolia şi Oradea, -2,7oC la Satu Mare, dar cele mai scăzute valori pot ajunge la - 30oC, de obicei în câmpia Mureşului, prin localizarea aerului rece în părţile mai coborâte ale Câmpiei Panonice. Tot iarna pot pătrunde mase de aer cald de origine tropicală, care duc la înregistrarea de temperaturi peste 15oC în ianuarie. În iulie, valorile descresc cu aprox. 1oC de la sud spre nord: 21,6oC la Timişoara, 21,2oC - Oradea, 20,1oC - Satu Mare. Vara se pot înregistra frecvent valori de peste 40oC dar pot avea loc şi pătrunderi de mase de aer de origine arctic - maritimă, care duc la scăderea temperaturilor până la 7oC în iulie, 5oC în august, 2oC în iunie.

Precipitaţiile atmosferice sunt mai bogate decât în estul şi sudul ţării dar mai reduse ca în sectorul deluros învecinat. Cantităţile anuale medii sunt cuprinse între 530 şi 600 mm. În lunile de vară cad cca 30 % din volumul anual în sud şi 34 % în nord. Luna cu cele mai multe precipitaţii este, în toate regiunile, iunie (între 65 şi 85 mm) iar cel de-al doilea maxim (din noiembrie şi decembrie, cu valori de 50 - 60 mm) se manifestă mai evident în Câmpia Banatului.

Perioadele de menţinere a stratului de zăpadă sunt relativ scurte iar numărul mediu anual al zilelor cu strat de zăpadă creşte de la 30 - 40 în sud, până la 60 în nord.

Bogăţia în ape subterane şi de suprafaţă conferă întregii câmpii o caracteristică: excesul de umiditate. Apele subterane sunt reprezentate prin ape cu pânze freatice fără presiune hidrostatică, la mică adâncime, într-o zonă activă din punct de vedere al bilanţului hidrologic şi ape de adâncime, care apar în orizonturile acvifere cu presiune hidrostatică.

Prezenţa în sol a unui orizont B compact şi impermeabil determină apariţia unui strat acvifer suprafreatic sezonier, în afara apelor freatice propriu-zise, situate în depozite cu permeabilitate variabilă. În general, direcţia de mişcare a apelor freatice este de la est spre vest, având gradienţi hidraulici mici (0,7 % în câmpia joasă şi 1,2 % în câmpia înaltă) şi debite specifice reduse (0,1...4,1 l/s/km2); nivelele hidrostatice medii au adâncimi de 0...2 m în partea centrală şi 5 până la peste 10 m în partea estică. Ele au un caracter oscilator, cu o amplitudine de 1...3 m, uneori chiar 3...4 m. În câmpia joasă, drenajul redus şi caracterul lor oscilator fac ca, în unele perioade (mai ales primăvara), acestea să se ridice şi să băltească la suprafaţa terenului (Valcani, Boleda, Cruceni, Salonta, Cefa, Ciumeghin, Adea, Chişineu - Criş etc). Datorită mineralizării lor, au calităţi de potabilitate slabe.

Apele de adâncime au caracter ascensional sau, uneori, în foraje, chiar artezian.

Un caz particular al apelor de adâncime îl reprezintă cele legate de sistemul de falii cu caracter panonic. Acestea sunt termale sau intens mineralizate.

Apele de suprafaţă sunt reprezentate atât prin râuri alohtone (Tur, Someş, Crişuri, Mureş, Bega, Timiş, Bârzava etc) cât şi autohtone, care, având izvoarele la baza glacisurilor sau a teraselor, au caracter semipermanent sau temporar. Panta longitudinală redusă (0,02...0,3 %) a condiţionat un drenaj deficitar al câmpiei, cu stagnări locale, grad avansat de meandrare, frecvente revărsări, ceea ce a impus lucrări de canalizare, corectări de cursuri şi îndiguiri, în general o puternică modificare a reţelei hidrografice.

Reţeaua de râuri este completată cu numeroase heleştee pentru piscicultură sau lacuri de retenţie pe unele văi.

Datorită intensei utilizări agricole, vegetaţia câmpiei a fost puternic modificată. Anterior procesului de despădurire şi desţelenire, partea înaltă a câmpiei aparţinea etajului forestier al stejarului, iar partea joasă - silvostepei. Azi pădurea a dispărut aproape complet din câmpia joasă iar în rest, ea se păstrează numai sub formă de insule.

Solurile se eşalonează în trei fâşii distincte, desfăşurate de la nord la sud. În vest, până la linia Curtici - Arad - Timişoara - Peciu Nou - Livezile se întinde o fâşie de molisoluri (cernoziom cenuşiu, cernoziom ciocolatiu şi brun, pe suprafeţele câmpiei tabulare înalte neinundabile; cernoziom de luncă şi lăcovişti - în zonele joase). A doua fâşie, lată de 15 - 20 km se întinde de la Stamora - Moraviţa până la Carei şi aparţine cernoziomului levigat (cambic). Ultima fâşie, cea estică, corespunde glacisurilor superioare, este mai îngustă şi mai festonată, aparţinând argiluvisolurilor care, în sud, sunt şi slab roşcate. La acestea se adaugă, funcţie de condiţiile locale (substrat, regim hidrologic etc) soluri intrazonale şi azonale, litomorfe, hidromorfe, halomorfe, imprimând câmpiei un aspect de mozaic pedologic.

Circa 90 % din suprafaţa Câmpiei de Vest este utilizată în scopuri agricole: arabil - peste 90 % la sud de Mureş şi în proporţie de 70...80 % în restul câmpiei. Lucrările de desecare, realizate pe o suprafaţă de aprox. 850.000 ha, au creat o reţea deasă de canale, în lungime totală de aprox. 11.000 km. Acţiunea de prevenire a inundaţiilor a determinat, pe lângă construirea unor diguri (totalizând 1.800 km), executarea unor bazine de retenţie care însumează o suprafaţă de cca. 225.000 ha.

Resursele solului şi subsolului, potenţialul agricol ridicat şi modul raţional de utilizare a teritoriului, gradul de populare a regiunii sunt factorii principali care au impulsionat desfăşurarea unei activităţi social - economice intense.

Sunt cunoscute exploatările de petrol şi gaze din judeţele Timiş (Sânnicolau Mare, Dudeştii Vechi, Teremia Mare, Variaş, Satchinez, Călacea), Arad (Turnu), Bihor (Salonta, Borş, Abrămuţ) şi Satu Mare (Carei). O mare atenţie se acordă folosirii apelor termale, începând de la Satu Mare şi continuând la Carei, Valea lui Mihai, Săcuieni, Marghita, Oradea, Borş, Băile Felix, Mădăraş, Salonta, Arad, Timişoara etc, pe seama cărora s-au dezvoltat importante staţiuni balneo-climaterice. Sunt utilizate pentru încălzirea unor suprafeţe amenajate (serele de la Oradea, Valea lui Mihai) sau chiar pentru încălzirea locuinţelor (Oradea).

Câmpia de Vest a cunoscut un vechi proces de populare şi de dezvoltare avansată a aşezărilor. În cuprinsul ei sunt 25 oraşe, cu o populaţie de aprox. 1.000.000 locuitori. Patru oraşe au peste 100.000 locuitori (Timişoara, Oradea, Arad, Satu Mare), alte două au între 25.000 şi 50.000 (Lugoj, Carei), în timp ce majoritatea au mai puţin de 20.000: Salonta, Marghita, Buziaş, Deta, Jimbolia, Valea lui Mihai, Sânnicolau Mare, Chişineu-Criş, Curtici, Ineu, Lipova, Nădlac, Pâncota, Pecica, Săcueni, Ardud, Gătaia, Ciacova, Sântana.

În întreaga câmpie predomină aşezările rurale mari, dar frecvenţa celor cu peste 2.000 locuitori se accentuează în partea de sud. De asemenea, se observă că gradul lor de sistematizare este tot mai accentuat de la nord spre sud.

Agricultura Câmpiei de Vest are o bună dezvoltare atât în privinţa condiţiilor de mediu cât şi a factorului antropic, care a intervenit mai ales pentru înlăturarea excesului de umiditate din unele zone şi din anumite perioade ale anului.

Principalele culturi sunt cele de cereale (porumbul şi grâul, orzul şi orzoaica), după care urmează plantele tehnice: sfecla de zahăr, floarea soarelui, soia, cânepa, inul pentru sămânţă (ulei) etc. Luncile sunt utilizate pe scară largă pentru legumicultură. Trebuie menţionată prezenţa unor importante suprafeţe ocupate de sere (Arad, Oradea, Salonta, Sântana, Valea lui Mihai etc), în care se realizează cantităţi mari de legume pentru sezonul rece. În sud apare şi cultura viţei de vie, în podgoria Teremia Mare şi în centrele viticole Recaş, Silagiu, Giarmata şi Buziaş, care se întind, însă şi pe dealurile din apropiere.

Cultivarea pe suprafeţe întinse a cerealelor şi a plantelor de nutreţ favorizează existenţa unui sector de creştere a animalelor bine dezvoltat. Se remarcă, în primul rând, creşterea bovinelor (mai ales vite din rasa Bălţata românească). Se mai cresc: porcine, oi, păsări, iar în heleştee precum Cefa, Homorog, Inand, Tămaşda, Ineu, Partoş, Banloc ş.a. - s-a dezvoltat piscicultura.

Reţeaua căilor de comunicaţie este dezvoltată şi are drept caracteristică principală existenţa şoselei şi a căii ferate ce străbate unitatea de la nord la sud, la care se adaugă căile rutiere şi feroviare care urmăresc toate râurile principale ce străbat transversal câmpia. Pe aici se realizează importante legături rutiere şi feroviare în Serbia (Jam, Moraviţa, Jimbolia), Ungaria (Nădlac, Curtici, Vărşand, Salonta, Episcopia Bihor, Borş, Valea lui Mihai, Urziceni) şi Ucraina (Halmeu).

Se pot separa următoarele subunităţi geografice:

• Câmpia Someşului, cu: Câmpia Înaltă a Someşului, Câmpia Joasă a Someşului, Câmpia Careilor, Câmpia Ierului.
• Câmpia Crişurilor, cu: Câmpia Înaltă (Câmpia Bihariei, Câmpia Miersigului, Câmpia Calacei) şi Câmpia Joasă (Câmpia Santăului, Câmpia Salontei, Câmpia Crişului Negru, Câmpia Teuzului, Câmpia Socodor, Câmpia Crişului Alb).
• Câmpia Banatului, care include: Câmpia Mureşului (Câmpia Aradului, Câmpia Nădlacului, Câmpia Arancăi, Câmpia Jimboliei), Câmpia Vingăi, Câmpia Timişului, Câmpia Lugojului, Câmpia Bârzavei (Câmpia Buziaşului, Câmpia Tormacului, Câmpia Gătaiei, Câmpia Moraviţei) - vezi harta.

CÂMPIA DE VEST - material detaliat, realizat de Prof. dr. Mihai Ielenicz.

1. Poziţie geografică, denumire, limite, cunoaşterea în literatura de specialitate

Se desfăşoară în vestul României, între graniţa de stat cu Ungaria şi cu Serbia (vest) şi Dealurile de Vest, Munţii Zarand şi Munţii Oaş (est).

Matematic, prin nord trece paralela de 48º 01', iar la sud cea de 45º 14'; extremitatea vestică (Beba Veche) este marcată de meridianul de 20º 15', iar cea estică de meridianul de 22º 14'.

Face parte dintr-o mare unitate depresionară (Depresiunea Panonică) şi din Bazinul Mijlociu al Dunării, în estul căreia se află.

Prin ea trece toată reţeaua de drumuri care leagă România de statele din vestul şi centrul Europei.

Suprafaţa este de cca. 17.100 kmp (7 % din cea a României); are o dezvoltare nord-sud de cca. 360 km şi lăţimi (est - vest) variabile (între 10 km în dreptul oraşului Oradea şi peste 120 km în axul Mureşului).

La scara Europei, este o subunitate a Depresiunii Panonice sau a Câmpiei Dunării Mijlocii sau Câmpiei Tisei.

Denumirea acestei subunităţi este dată diferit în lucrările de geografie - Câmpia Tisei (Şt. Manciulea, 1923), Câmpia de Vest (V. Tufescu, 1974), Câmpia Banato - Crişană (Enciclopedia României, 1983), Câmpia Banatului şi Crişanei (Geografia României, vol. IV, 1992). Frecvenţa cea mai mare în ultimele decenii o are termenul de "Câmpia de Vest".

Limita de vest coincide cu graniţa României; genetic şi prin caracteristici, diferitele subunităţi ale ei se extind la vest de aceasta.

Limita de est are o desfăşurare sinuoasă, cu pătrunderi în lungul marilor culoare de vale şi al depresiunilor (în vestul Munţilor Apuseni) şi retrageri spre vest, în dreptul unor masive muntoase sau al principalelor subunităţi deluroase (de exemplu în dreptul Dealurilor Lipovei):

• la nord de Someş, contactul se realizează în cea mai mare parte cu Munţii Oaş, printr-un glacis coluvio - proluvial care se află la o altitudine de cca. 150 - 170 m; limita trece prin localităţile Tarna Mare - Turţ - Turulung - Călineşti - Seini, care se află pe acest glacis; este un contact net, munţii alcătuiţi din roci eruptive şi cu înălţimi de 300 - 600 m domină prin versanţi cu pantă relativ mare şi încă bine împăduriţi, câmpia care apare netedă şi cu folosinţă agricolă;
• între râurile Someş şi Barcău, contactul se face dominant cu subunităţi din Dealurile Silvaniei. Prezintă caracteristici diferite pe sectoare. Astfel, între localităţile Seini și Crucişor, ea "secţionează" culoarul Someşului, care se lărgeşte rapid spre vest, terasele acestuia coborând până se pierd în câmpie; în dreptul orașului Seini, câmpia este dominată de culmile din sud-vestul Munţilor Igniş; la est de aliniamentul Seini - Crucişor se află culoarul Someşului ce vine dinspre Depresiunea Baia Mare. Între Crucişor, Viile - Satu Mare, est de Ardud, Beltig (pe râul Crasna), contactul câmpiei cu Dealurile Codrului se face printr-un glacis la 160 - 200 m, care apare ca un plan înclinat între versanţii dealurilor (care se ridică la 200 - 300 m alt. abs.) şi câmpie, mai joasă. Între văile Crasna şi Barcău, limita trece prin localităţile Supuru de Jos, sud-est de Tăşnad, Marghita, separând o treaptă mai înaltă a câmpiei (la 180 - 200 m alt. abs.), netedă şi cu dominantă agricolă, de Dealurile Crasnei;
• între Barcău şi Mureş contactul cu unităţile deluroase şi cu Munţii Zarand este foarte sinuos şi urmăreşte şirul localităţilor: Marghita, Oradea (est), Băile 1 Mai, Apateu, Tinca (est), Holod, Şoimi, Craiva (est), Beliu, Sebiş, Ineu (sud), Tăuţ, Şiria, Păuliş. Apar trei aspecte: a. Pătrunderea câmpiei pe culoarele văilor (îndeosebi pe Barcău, Crişul Negru, Crişul Alb şi Cigher) la nivelul luncii şi al terasei inferioare din cadrul acestora; b. Dealurile, care sunt încă bine împădurite, se termină aproape brusc deasupra treptelor mai înalte ale câmpiei, pe care se află diverse culturi (cereale, livezi, vii). Pe tot acest parcurs, contactul se află la 150 - 180 m alt. abs., marcând diferenţe evidente sub raport hipsometric, structural, în folosinţa terenurilor; pe el se înşiră cel mai înalt aliniament al aşezărilor din câmpie. Între Şiria şi Păuliş, Munţii Zarand, cu înălţimi de 400 - 500 m, se termină printr-un glacis utilizat viticol (important din acest punct de vedere), cu desfăşurare la 110 - 130 m alt. abs.;
• la sud de Mureş, limita îşi păstrează caracterul sinuos, cu pătrunderi mari spre est pe culoarele văilor Bega, Timiş, Pogăniş, Bârzava, Caraş, ceea ce face ca lăţimea ei să fie de peste 150 km. În dreptul principalelor subunităţi deluroase, contactul variază: fie că apare net, subliniat de versanţi cu pantă ridicată, fie că este lin încât cu greu se poate realiza o delimitare (la sud de Pogăniş). Contactul poate fi dus pe intervalul hipsometric 150 - 180 m (180 - 200 m la sud de Pogăniş, unde există mai multe glacisuri extinse).

În cercetarea geografică a Câmpiei de Vest se pot separa două categorii de studii: unele referitoare la analize pe componente geografice şi limitate la anumite sectoare (îndeosebi în bazinul Crişurilor) şi altele care s-au referit la întreaga câmpie. Între acestea din urmă sunt lucrările lui Şt. Manciulea (1923 - 1938), L. Someşan (1938, 1939), V. Mihăilescu (1966), P. Coteţ (1967), Al. Savu (1958), Gh. Măhăra (1973), I. Berindei (1974), Gr. Posea (1988, 1992, 1995, 1997). La acestea se adaugă capitole însemnate din Monografia Geografică a Republicii Populare Române (1961), Geografia României (volumele I, din 1983 și IV, din 1992), teze de doctorat asupra unor subunităţi din câmpie (Gh. Măhăra, A. Bogdan, V. Ardelea, I. Ianoş) sau din regiuni limitrofe, în care sunt analizate probleme ce implică şi spaţiul câmpiei (E. Vespremeanu, 1992, Aurora Posea, 1977, Gh. Măhăra 1977, P. Tudoran 1983).

2. Elemente de geologie şi evoluţie paleogeografică

Câmpia de Vest face parte din Depresiunea Panonică, formată la mijlocul Neozoicului prin fragmentarea şi coborârea sectorului cristalin din vestul Carpaţilor Occidentali. Ulterior, a fost bazin de sedimentare în care s-au acumulat formaţiuni detritice cu grosimi variate. Deci, în alcătuirea geologică a acesteia intră un fundament şi o suprastructură sedimentară.

· Fundamentul (proterozoic - paleozoic - mezozoic) este constituit din şisturi cristaline şi roci sedimentare cretacice. Definitivarea structurii lor s-a realizat de către mişcările laramice. Ulterior, el a fost fragmentat de un sistem de falii cu desfăşurare aproape perpendiculară. Există falii orientate nord - sud (specifice regiunii panonice, astfel că le vom numi "falii panonice"), între care cele care trec pe la Carei - vest de Oradea, sau Arad - Timişoara (M. Săndulescu). Ele separă un domeniu vestic puternic afundat, de altul estic format din blocuri cu poziţie diferită pe verticală. Blocurile sunt separate de falii dezvoltate de la est la vest (le vom numi "falii carpatice"). Există blocuri mult coborâte, cu caracter de graben (în lungul Someşului, al Crişului Repede, Crişului Negru, Crişului Alb, Begăi, Timişului), între care se află blocuri ridicate (frecvent în prelungirea spre vest a masivelor carpatice).

· Sedimentarul neozoic, în condiţiile unei astfel de poziţii a blocurilor din fundament, va avea grosimi deosebite. În cadrul grabenelor el atinge 3000 - 5000 m, pe când în dreptul blocurilor - horst, doar câteva sute de metri.

Există două cicluri de sedimentare:

• 1. helveţian - sarmaţian, cu depozite variate, ce au grosimi mari în grabene; sunt gresii, argile, nisipuri, calcare, tufuri depuse în regim marin sau lacustru; mişcările de la finele sarmaţianului au exondat regiunea.
• 2. Ponţianul marchează o nouă transgersiune, pe fondul unei subsidenţe active (mai ales în grabene); se acumulează nisipuri, pietrişuri, argile, marne.

Din dacian (mişcările attice) şi mai ales la finele romanianului (mişcările valahe) regiunea este ridicată diferențiat, devenind treptat o câmpie mlăştinoasă cu sectoare lacustre (îndeosebi grabenele), unde subsidenţa este activă în anumite faze şi spre care se îndreptau râurile ce veneau din Munţii Apuseni şi din Munţii Banatului. Acestea aduc cantităţi mari de aluviuni pe care le depun, formând (în Cuaternar) câmpii înalte de glacis în prelungirea spre vest a teraselor din dealuri şi munţi.

2.3 Mişcările tectonice din faza valahă, care au înălţat munţii, s-au reflectat şi în spaţiul Câmpiei de Vest printr-un joc pe verticală al blocurilor. Ca urmare, unele dintre acestea au suferit ridicări slabe, altele subsidenţe, iar local (la sud de Mureş) cuvertura sedimentară a căpătat o ondulare - cutare. Tot un reflex al acestui joc al blocurilor din adânc sunt şi mişcările seismice care se manifestă la anumite intervale de timp (mai ales la sud de Mureş după anul 1990).

3. Relieful

3.1. Elemente morfografice şi morfometrice

Pe ansamblu, Câmpia de Vest (C.V.). este o unitate de câmpie netedă, desfăşurată între 90 şi 200 m alt. abs. La nord de Salonta, altitudinile sunt între 100 şi 140 m şi doar la contactul cu dealurile urcă la 150 - 160 m. La sud de Salonta, pe de-o parte se află sectoarele cele mai coborâte (90 - 100 m, în bazinul Crişului, între Mureş şi Bârzava, cu accent pe Timiş şi Bega), iar pe de alta, câmpii înalte lângă dealuri, la 140 - 160 m, ce urcă uneori către acestea până la 200 m.

Altimetric, domină treapta de 90 - 110 m în jumătatea vestică a câmpiei şi cea de 120 - 160 m în cea estică, ceea ce indică o cădere generală spre vest.

Caracteristicile morfologice sunt dependente de modul de formare, pe ansamblu şi local, a câmpiei. Aceasta a rezultat printr-un proces continuu de acumulare a unui volum imens de materiale cărate de râuri din Carpaţi şi depuse sub forma unor conuri de aluviuni mai mult sau mai puţin aplatisate. Ceea ce a diferenţiat acest proces, determinând o serie de deosebiri în fizionomia regională a câmpiilor au fost: - poziţia ariilor de subsidenţă, succesiunea în timp a intensităţii lăsării şi felul aluviunilor cărate. Ca urmare, în Câmpia de Vest pot fi separate mai multe tipuri şi subtipuri genetice.

După Gr. Posea (1992) acestea sunt:

• Câmpii înalte, în cea mai mare măsură cu poziţie subcolinară, situate frecvent la 120 și 180 m şi care domină albiile râurilor cu 10 - 25 m. Genetic, includ câteva subtipuri: a. câmpiile de glacis (între Crişul Repede şi Teuz, pe stânga Barcăului, la contactul cu Dealurile Crasnei şi ale Codrului, la contactul cu Munţii Oaş şi Zarand, etc.), cu caracter eroziv sau coluvio - proluvial; b. câmpii piemontane (Câmpia Vingăi - vechi con coluvial al Mureşului, Câmpia Cigherului, pe conul acestui râu (Cigherul), construit în nordul Munților Zarand, Câmpia Buziaşului - pe conul Pogănişului şi Câmpia Bârzavei - pe conul râului omonim); c. câmpii de terase, la ieşirea din munţi a principalelor râuri în cadrul "golfurilor depresionare"; sunt formate din 1 - 3 terase, al căror pod se lărgeşte foarte mult spre aval (pe stânga Crişului Alb, pe Bega sub Podişul Lipovei, pe stânga Timişului în aval de Caransebeş etc), d. câmpii tabulare cu loess, care la origine au avut caracter piemontan (conuri de aluviuni), dar care în timp au fost acoperite de nisipuri sau loess; sunt înconjurate de câmpii joase (Câmpiile Carei, Nădlacului, Aradului etc.).
• Câmpii joase, desfăşurate în regiunile coborâte, unde subsidenţa (încă activă) a impus un intens proces de aluvionare. Ele se află la altitudini de 90 - 100 m. Uneori se ridică deasupra albiilor cu câţiva metri, reprezentând lunci înalte, cum ar fi pe Crişul Alb, pe Crişul Negru, pe Timiş sau partea terminală a terasei inferioare (pe dreapta Someşului şi pe stânga Crasnei). Alteori, ele se află la nivelul albiilor sau chiar sub acesta (între ele şi albii se interpun grinduri de nisip). De exemplu Câmpia Timişului Inferior, Câmpia Salontei. Sunt câmpii care, în lipsa drenajului, au caracter mlăştinos. Până la îndiguire erau frecvent inundate la creşterile de nivel ale râurilor.

3.2. Trepte de relief Deşi, pe ansamblu, Câmpia de Vest apare ca o întinsă suprafaţă cu o netezime mare, în detaliu pot fi separate forme de relief care se dispun etajat şi care au rezultat din pleistocenul mediu până în prezent.

Piemonturi. Sunt practic conuri aluviale (câmpii piemontane) extinse, acumulate în sectoare în care subsidenţa era mai puţin activă. Gr. Posea indică astfel de tipuri de relief în Câmpia Carei (conurile Tisei şi respectiv Someşului), dar şi cele construite de Mureş la ieşirea din dealuri, mai precis în Câmpia Vingăi (în structura ei, N. Mihăilă și N. Popescu, 1988 au separat în bază un complex de pietrişuri şi bolovănişuri şi un complex superior nisipo - argilos, echivalente unor nivele de terase din dealuri) și în câmpiile Aradului şi Jimboliei (două conuri corespunzătoare terasei a doua a Mureșului).

Glacisurile cu origine variată (de eroziune, aluviale, proluviale), apar la contactul cu dealurile şi munţii. Cei care au studiat diferitele sectoare ale Câmpiei de Vest au separat în spaţiul acesteia patru generaţii de glacisuri, care se racordează cu terasele râurilor. Dezvoltarea mare a lor a dus frecvent la individualizarea unor câmpii de glacis.

Terasele există în lungul râurilor mari numai în câmpiile înalte şi la contactul cu dealurile. Spre vest, ele coboară şi podul lor se lăţeşte până se confundă cu nivelul câmpiei, sau trec în nivele de glacisuri. Există un număr de 1 - 5 terase, diferite de la un râu la altul (după Gr. Posea): 4 la Timiş, Mureş, Crişuri, Crasna, 3 pe Someş şi 2 pe Bârzava. Terasele se desfăşoară predominant pe partea stângă, râurile suferind o deplasare spre dreapta, de unde şi înclinarea podurilor spre nord. Înălţimea, extensiunea şi modul de trecere în câmpie sunt diferite. După Gr. Posea (1992), prin generalizare, acestea sunt: terasa de 4 - 10 m îngustă, se pierde repede în câmpie la nivelul luncii; terasa de 10 - 25 m , în câmpie are dezvoltarea cea mai mare, înaintează spre vest cel mai mult, trecând în nivelul glacisului inferior; terasa de 30 - 35 m, este mai slab dezvoltată şi trece în câmpiile de glacis; terasa de 45 - 60 m, larg desfăşurată între Crişul Repede şi Timiş; ea trece, la marginea dealurilor, în cel mai înalt glacis din câmpie.

În depozitul de aluviuni se pot diferenția un orizont bazal, cu pietrişuri grosiere şi unul superior, cu nisipuri, pietrişuri mărunte şi argile; peste acesta se află un orizont de argilă roşie (t30-35 m şi t45-60 m) şi loessuri sau depozite loessoide.

În formarea teraselor, importanţă au avut: - ridicările sacadate ale regiunii deluroase, lăsările din câmpie şi oscilaţiile climatice din pleistocenul superior - holocen. Prin sintetizarea datelor diferiţilor autori, Gr. Posea (1992) stabileşte următorul sistem de terase: t45-60m - riss, t30-35 m - wurm II, t4-10m - wurm III.

Luncile au caracteristici diferite în cele două categorii de câmpie. În cele înalte au maluri evidente, grinduri, una - două trepte, albii părăsite, belciuge, popine, conuri aluviale ale afluenţilor. În câmpiile joase, malurile lipsesc sau sunt slab conturate; lateral de albia propriu-zisă sunt numeroase albii părăsite sau prin care apa circulă la revărsări, apar bălţi în sectoarele mai joase. În ultimele două secole s-au realizat numeroase canale de desecare, diguri, ramblee, etc. În alcătuirea luncilor domină nisipurile și pietrişurile mărunte, în care s-a identificat un nivel de arbori foarte groşi, parţial carbonizaţi; luncile sunt de vârstă holocenă.

3.3. Procesele geomorfologice actuale sunt deosebite în cele două tipuri de unităţi ale câmpiei. În cele înalte se produc: pluvio-denudare, forme simple de şiroire, în albiile râurilor eroziune laterală şi aluvionări, iar pe podurile interfluviale - procese eoliene (Câmpia Carei) şi de tasare. În câmpiile joase sunt specifice revărsările, aluvionările bogate, colmatarea spaţiilor depresionare; pe câmpurile cu exces de umiditate şi argiloase apar salinizări, crăparea şi decojirea mâlurilor (formare de coșcove sau takâre).

3.4. Evoluţia reţelei hidrografices-a înfăptuit sub influenţa a doi factori: aluvionarea bogată ce a dus la formarea unor conuri aluviale extinse, la ridicarea nivelului albiei şi la procese de divagare şi variaţia în timp a intensităţii centrelor de subsidenţă. Cele mai multe modificări s-au produs în câmpiile joase.

Someşul, de la un curs spre SV, pe valea Ierului, şi-a mutat albia spre NV şi apoi în câteva faze spre vest.

Barcăul s-a deplasat tot timpul spre dreapta, Crişul Repede a pendulat când spre Barcău (NV) când spre vest. Crişul Negru a curs şi spre sud-vest (către Crişul Alb). Mureşul a avut albii spre NV, V şi SV, dezvoltând de fiecare dată conuri aluviale extinse. Timişul a pendulat între o albie spre Bega şi o alta către sud. Începând cu finalul secolului al XVIII-lea, dar mai ales în secolul XX, pentru valorificarea spaţiului agricol şi eliminarea revărsărilor în întreaga câmpie au fost amenajate canale de legătură între arterele hidrografice principale, canale de colectare a apei afluenţilor cu regim torenţial ce vin din dealuri; s-au construit diguri şi s-au corectat unele sectoare de albie, s-au făcut canalizări (Bega, Ier, Homorod, Crasna, Bârzava etc.).

· Clima

Prin poziţia geografică, C.V. face parte din zona de climă temperată, prin altitudine şi relief - din tipul de climat de câmpie, iar prin localizare se află în aria influenţelor oceanice.

4.1. Factorii genetici ai climei

Desfăşurarea pe mai mult de 30 de latitudine face ca valorile radiaţiei solare să scadă de la 125 Kcal/cm2/an (la sud de Timişoara) la 117,5 Kcal/cm2/an (în nordul câmpiei), în condiţiile în care numărul de ore de strălucire a Soarelui se micşorează în acelaşi sens de la peste 2200 la sub 2000. În timpul anului, în semestrul cald se înregistrează între 87,5 Kcal/cm2 (N) şi 92,5 Kcal/cm2 (SV), în condiţiile unui cer cu 1400 şi respectiv 1550 ore de strălucire a Soarelui. În sezonul rece există o mai mare omogenitate, cerul fiind în mare măsură acoperit (doar 600 - 650 ore de strălucire a Soarelui), maximum fiind în regiunea Timişoarei. Pe luni, valorile cele mai ridicate sunt în august - septembrie, iar în cele mai scăzute în ianuarie şi decembrie.

Circulaţia maselor de aer este dominant vestică, facilitată de deschiderea largă pe această direcţie. Ea cunoaşte o pondere diferită spaţial şi în timp pe trei coordonate - din sud-vest (mase umede, calde, mediteraneene), din vest (mase umede şi răcoroase) şi din nord-vest (reci şi umede). Uneori, pătrund şi mase reci polare şi nord-estice, care produc scăderi de temperatură şi, mai rar, fenomene de viscol. Prezenţa slabă a viscolelor în raport cu alte regiuni din ţară (și în special în raport cu Câmpia Română) se datoreşte desfăşurării arcului carpatic, care constituie o barieră pe direcţia propagării lor. Netezimea câmpiei şi uniformitatea peisajelor impun desfăşurarea relativ unitară a valorilor elementelor meteorologice şi o mai slabă separare în topoclimate.

4.2. Potenţialul termic,relevat prin valori moderate, indică veri calde dar nu fierbinţi, cu un număr restrâns de intervale secetoase şi de uscăciune, toamne lungi, ierni scurte şi cu puţine zile geroase şi primăveri timpurii. Desfăşurarea izotermelor este aproape paralelă şi ca dispunere, sunt orientate pe direcția vest - est.

Izotermele anuale sunt: 11º C în sud (lângă graniţă, între Bega şi Bârzava), 10º C în dealuri (în sud) şi în vecinătatea contactului acestora cu câmpia până la sud de Carei, şi 9º C în nord, la contactul Câmpiei cu dealurile şi cu Munţii Oaş. Deci, o scădere a temperaturii medii anuale de la SV către N (10,9º C la Timişoara şi 9,7º C la Satu Mare). Situaţii apropiate apar în mersul izotermelor lunilor de iarnă şi respectiv de vară. În ianuarie (luna cea mai rece) izoterma de - 1º C înconjoară un areal în sud (câmpiile Timişului şi Gătaiei), cea de - 2º C se află, începând din dreptul Dealurilor Lipovei şi până la sud de Carei, la marginea estică a câmpiei, iar cea de - 3º C, în extremitatea nordică. Deci trei areale distincte: în sud între 0 și - 1º C, în cea mai mare parte a câmpiei între - 1º C şi - 2º C şi doar în câmpiile Carei şi Someşului între - 2º C şi - 3º C (Timişoara - 1,2º C; Satu Mare - 2,5º C). Dacă în sud doar în ianuarie media este negativă (decembrie şi februarie au valori medii pozitive), în nord în toate lunile de iarnă mediile sunt negative. Izotermele lunii iulie sunt: 22º C în sud-vest (o fâşie între Jimbolia şi Oraviţa), 21º C în estul câmpiei (lângă dealuri, din sud şi până aproape de Valea lui Mihai), 20º C la contactul cu dealurile Silvaniei şi Munţii Oaş (21,6º C la Timişoara şi 20,3º C la Satu Mare). Diferenţele mediilor termice de la o lună la alta sunt de 1...2 º C iarna şi vara şi de 4...5º C primăvara şi toamna. Totodată, se menţine diferența de 2...2,5 º C între regiunile sudice şi cele nordice. Şi ceilalţi parametri termici reflectă diferenţa dintre câmpiile de la sud şi respectiv de la nord de Mureş. Temperaturile absolute maxime sunt de peste 40º C la sud (Jimbolia 42,5º C la 1.07.1950), reflectând frecvenţa maselor de aer tropicale şi sub această valoare la nord (39,4º C la Satu Mare 16.08.1952). Temperaturile minime zilnice sunt pozitive, în sud, între ultima decadă a lunii februarie (la Jimbolia chiar mai devreme, din a doua decadă a aceleiași luni) şi până la finele lui decembrie, iar la nord între prima decadă a lunii martie şi începutul lui decembrie, deci o diferenţă de 1 - 2 săptămâni.

În sud sunt peste 280 zile fără îngheţ; înghețul este posibil între sfârşitul lui octombrie şi aprilie (93 zile la Timişoara), cca. 20 zile de iarnă (zile cu maxima termică negativă), cca. 35 zile tropicale (zile cu temperaturi ≥ 30º C) (37 zile la Timişoara). În nord, zilele cu îngheţ depăşesc valoarea de 100 (103 zile la Satu Mare), cele de iarnă sunt în jur de 26, cele de vară (zile cu maxima termică peste 25oC), sub 25, iar cele tropicale de până în 20. Dacă în sud suma anuală a temperaturilor mai mari de 5º C, indicator de favorabilitate a culturilor agricole, depăşeşte 3500 grade (în peste 240 zile), în nord aceasta ajunge la 3500 (în peste 240 zile).

Amplitudinile termice anuale sunt de 27º C în nord şi 29º C în sud, iar cele absolute, între 69 şi 70º C în nord şi 72...76º C în sud; ele relevă caracterul continental al climatului, dar mai moderat în raport cu Câmpia Română.

În raport cu valorile temperaturilor înregistrate în aer, la nivelul solului mediile acestora pe de o parte sunt mai ridicate cu 2...3º C, iar pe de altă parte scad cu 2...5º C de la sud spre nord (temperaturile anuale 13º C la sol faţă de 11º C în aer; în ianuarie - 2º C la sol faţă de - 3º C în aer, în iulie 27º C la sol faţă de 25º C în aer).

4.3. Regimul precipitaţiilor este dependent de circulaţia maselor de aer, care asigură cantităţi anuale ridicate, care valoric cresc de la sub 550 mm (în vest şi sud-vest) la peste 650 mm la contactul cu dealurile şi în nord. Ele cad în cca. 130 - 150 zile. În timpul anului, intervalul ploios durează din mai până în august, fiind legat de frecvenţa maselor de aer oceanic. Cantităţile lunare cele mai ridicate sunt în iunie (peste 80 mm în sud şi 75 - 80 mm în nord) şi în mai (în jur de 70 mm); valorile ridicate din iulie şi august (50 - 70 mm lunar) se datoresc, în bună parte, ploilor de natură convectivă. La nord de Oradea, precipitaţiile reduse se produc în septembrie - noiembrie şi ianuarie - aprilie, când cad sub 45 mm/lună; între cele două intervale, în decembrie, se înregistrează cel de-al doilea maxim (50 - 60 mm). În centrul şi mai ales în sudul câmpiei, după un septembrie cu ploi puţine urmează trei luni (octombrie - decembrie) cu câte 40 - 55 mm fiecare (maximum în octombrie), legat de activitatea ciclonală mediteraneană şi un interval ianuarie - aprilie cu câte aprox. 40 mm fiecare.

Faţă de valorile medii anuale, sunt ani cu precipitaţii puţine (în jur de 400 mm) şi ani în care se poate ajunge la peste 1000 mm. În aceeaşi măsură, sunt luni în care, datorită unor ploi torenţiale sau a unor ploi de lungă durată, se ajunge la cantităţi zilnice ce depăşesc de mai multe ori valoarea medie (la Satu Mare, în mai 1970, într-o singură zi au căzut 127,1 mm, care au provocat ridicarea rapidă a nivelului apelor râurilor şi inundaţii de proporţii; de exemplu, Someșul ajungea la un moment dat la etajul 1 al blocurilor din zonele mai joase ale orașului; în sud, s-au înregistrat maxime în 24 de ore care au depăşit de câteva ori media lunară: 100 mm la Timişoara la 1.06.1915, 126,7 mm la Cărpiniş în 8.07.1950). Sunt şi ani secetoşi, în care valoarea precipitaţiilor din unele luni este de sub 10 mm şi chiar 0 mm.

Vara, precipitaţiile au adesea caracter torenţial (averse), însoţite de căderi de grindină. De ele se leagă şi cantităţile maxime înregistrate în 24 ore. În sezonul rece, precipitaţiile sub formă de zăpadă se produc în 15 - 20 zile în sud şi în peste 20 zile în nord, într-un interval posibil din decembrie şi până la începutul lui martie. Stratul de zăpadă este subţire şi rezistă cca. 20 - 40 zile, concentrate în ianuarie şi februarie (mai lung în nordul câmpiei).

Cantităţile de precipitaţii medii anuale de 550 - 650 mm sunt sub nivelul pierderii de apă prin evapotranspiraţie (mai ales în vest). Ca urmare, deficitul de umiditate şi secetele sunt frecvente.

4.4. Fenomenele atmosfericeau o dezvoltare inegală în timp şi scad de la estul la vestul sau din nordul spre sudul câmpiei. Bruma este frecventă în lunile de toamnă (oct., nov.) şi primăvară (martie), viscolul este rar (0 - 2 zile/an în medie), chiciura (3 - 5 zile/an), poleiul (2 - 5 zile/an), ceaţa (40 - 45 zile/an), secetele (15 - 25 zile/an).

Diferenţieri climatice. Se disting două subunităţi climatice: nordică şi central - sudică. Trecerea între ele se realizează între Crişul Repede şi Barcău. Subunitatea nordică (Someşană), în condiţiile unei valori mai reduse de radiaţie solară şi a frecvenţei maselor polare, are un climat mai rece, mai umed, ierni mai lungi, posibilităţi de viscole şi de fenomene de iarnă mai mari. Subunitatea central - sudică intră sub câmpul de acţiune al maselor sudice (mediteraneene), care asigură un al doilea maxim de precipitaţii evident (în decembrie), temperaturi mai ridicate decât în nord, un interval călduros mai lung, ierni blânde şi treceri rapide la primăvară.

· Apele

Poziţia geografică a câmpiei în sectorul final al unor mari bazine hidrografice, alcătuirea petrografică (roci sedimentare permeabile), favorabilă infiltrării şi depozitării unor volume însemnate de apă, precum şi climatul umed (550 - 650 mm) asigură un potenţial hidric bogat şi variat.

5.1. Apele de suprafaţăsunt reprezentate de o reţea hidrografică destul de ramificată, numeroase canale şi câteva lacuri. Ele se încadrează în cea mai mare măsură în grupa râurilor de vest, tributare Tisei; doar Timişul, Bârzava şi Caraşul ajung direct în Dunăre (grupa hidrografică de sud-vest). Sistemul hidrografic este alcătuit din trei generaţii. Mai întâi sunt râurile alohtone mari, care îşi au obârşia în Carpaţi. Sunt cele mai mari, au albii şi lunci extinse, debite importante în tot timpul anului. Aici se încadrează: Someşul, Barcăul, Crişul Repede, Crişul Alb, Mureşul, Bega, Timişul, Bârzava şi Caraşul. A doua generaţie îşi are bazinul superior în Dealurile de Vest sau în Munții Oaş şi Munții Zarand şi cea mai mare desfăşurare în câmpie. Sunt râuri cu apă mai puţină, cu albii mai mici, dar care la viituri provoacă frecvent revărsări în luncă (Turţ, Tur, Crasna, Teuz, Cigher, Bega Veche, Pogăniş, Moraviţa). Cel de-al treilea grup este reprezentat de pâraie care-şi au tot bazinul în câmpie, obârşia fiind la marginea dealurilor sau în câmpiile de glacis. Multe dintre ele parcurg albii vechi, părăsite de alte râuri precum Someşul, Crişurile, Mureşul, Timişul. Între acestea sunt Cigher, Ier, Aranca, Timişana, Bega Mică, Timişul Mort, Agrişul.

Cea mai mare parte a râurilor din câmpie au cursul canalizat şi încadrat de diguri care limitează inundaţiile de proporţii la viiturile importante. Se adaugă mai multe canale ce colectează apa văilor cu scurgere temporară sau intermitentă din câmpiile de glacis sau care vin din regiunea deluroasă. Există şi canale de legătură între râurile principale. Sistemul de canale a început să fie amenajat la finele secolului al XVIII-lea, dar cele mai multe s-au realizat în secolul XX. În prezent, prin acest sistem se poate asigura un control riguros asupra undelor de viitură, limitând probabilitatea producerii de inundaţii pe suprafeţe extinse. De asemenea, prin canale s-a realizat drenarea excesului de apă din câmpiile joase, dar şi posibilitatea efectuării de irigaţii în intervalele secetoase.

Dacă se ţine cont de tot ansamblul de albii prin care se asigură circulaţia apelor de suprafaţă (permanente sau temporare), atunci valoarea densităţii reţelei hidrografice se va situa în jurul valorii de 1 km/km2. Există, însă, sectoare în care domină câmpurile slab fragmentate, unde valoarea scade sub 0,4 km/km2 precum şi arii de convergenţă hidrografică, unde se depăşește 1 km/km2. Dacă se elimină din calcul canalele şi albiile cu scurgere intermitentă, atunci în cuprinsul câmpiei apar două situaţii: sectoare de confluenţă concentrate în câmpiile joase unde densitatea ajunge la 0,5 km/km2 şi vaste spaţii în care aceasta este între 0 şi 0,1 km/km2.

Alimentarea reţelei hidrografice este dominant legată de precipitaţii. Aportul din ape subterane este mai evident la contactul cu dealurile sau din izvoarele de la baza glacisurilor sau de la baza frunții teraselor (în est). În câmpiile joase, unde pânza freatică este la suprafaţă, ea reprezintă o sursă importantă în alimentarea pâraielor şi a cursurilor instalate pe albiile părăsite.

Regimul scurgerii, fiind condiţionat în cea mai mare măsură de precipitaţii, va reflecta oscilaţiile căderii acestora în timpul anului. Situaţiile sunt elocvente la râurile mai mici, cu bazine în câmpie, câmpie şi dealuri sau câmpie, dealuri - Carpaţii Occidentali. La acestea, în scurgere apar evidente două intervale cu debite bogate - primăvara, legat de precipitaţii bogate (sfârşitul lui aprilie - iunie) şi iarna, determinată de topiri bruşte ale zăpezii în condiţiile unor invazii de mase de aer mediteraneene (mai ales în februarie). Cele două intervale relativ apropiate ca pondere însumează între 70 şi 80% din totalul scurgerii. Unele ploi de vară bogate pot impune viituri scurte, unele cu debite mari, ce dau revărsări. Ele asigură un volum al scurgerii de 10 - 15%. În celelalte luni, scurgerea este mică (mai ales în august - octombrie). O situaţie aparte o au Someşul şi Mureşul, care îşi au obârşiile în Carpaţii Orientali şi îşi dezvoltă bazine hidrografice pe mai multe unităţi naturale (de munte şi de dealuri). Ca urmare, prin sectorul inferior, care se desfăşoară în Câmpia de Vest, se scurg ape ce rezultă din toate acestea. Ca urmare, regimul debitelor va fi extrem de complex, reflectând o multitudine de modalităţi de realizare pe tronsoane a scurgerii. Însemnate sunt ponderea mai mare a scurgerii de primăvară (cu cel puţin 5% faţă de celelalte râuri), debite bogate şi nivele crescute în cele mai multe luni din an. La aceste râuri debitele medii multianuale sunt foarte mari (Someşul la Satu Mare 123 m3/s, Mureşul la Nădlac 191 m3/s); la Crişuri ele sunt în jur de 25 m3/s (Crişul Repede la Oradea 25,6 m3/s, Crişul Negru la Zerind 31,4 m3/s, Crişul Alb la Chişineu - Criş 24,9 m3/s); la râurile cu bazin superior în dealuri sau în munţii limitrofi, debitele medii sunt sub 10 m3/s (Turț la Turulung 8,8 m3/s, Crasna 5,23 m3/s, Barcău la Sălard, 6,2 m3/s, Bega 7,2 m3/s, Bârzava la Partoş 7,2 m3/s), iar la râurile cele mai mici, izvorând din câmpie, debitele sunt între 0,5 şi 3 m3/s (mai însemnate sunt 2,47 m3/s la Ier, Bega Veche 3 m3/s, Moraviţa 0,9 m3/s).

Precipitaţiile bogate căzute în timp scurt au dat frecvent debite foarte mari, care au depăşit de 20 - 60 ori valoarea medie, de unele legându-se inundaţii pe suprafeţe extinse (3343 m3/s la Someş la 15 mai 1970, Crasna 342 m3/s la 12 iunie 1970; Barcău 240 m3/s la 9 februarie 1966, Crişul Repede 820 m3/s în aprilie 1932, Crişul Negru 678 m3/s la 25 iunie 1980, Crişul Alb 566 m3/s la 15 iunie 1974, Mureş 2230 m3/s la 19 mai 1970, Bega 218 m3/s la 15 februarie 1988, Timiş 1420 m3/s la 13 mai 1966, Bârzava 136 m3/s la 1 iunie 1966 şi Moraviţa 116 m3/s la 3 iulie 1975). Opus acestora, în anii cei mai secetoşi, debitele n-au depăşit 15 m3/s la Mureş, 5 m3/s la Someş, iar celelalte râuri mai mari s-au situat sub 1 m3/s, râurile mici secând în mare parte. De aici rezultă rolul deosebit pe care-l are reţeaua de canalizare ce asigură în prezent nu numai regularizarea debitelor mari, dar şi posibilităţi de irigare pe spaţii întinse.

Râurile transportă cantităţi mari de aluviuni (dominant fiind în suspensie), care la debite lichide medii sunt de 135,6 Kg/s la Someş, 3,5 Kg/s la Barcău, 7,48 Kg/s la Crişul Repede, 11,4 Kg/s la Crişul Alb, 12,8 Kg/s la Bega etc.

5.2. Apele subterane sunt cantonate la adâncimi diferite şi au caracteristici dinamice şi chimice deosebite. Cele cu caracter freatic se dezvoltă de la 0,5 m la 20 m. Sunt prezente la baza teraselor şi a glacisurilor în câmpiile înalte, la baza conurilor aluviale, a depozitelor loessoide; adâncimea este de câţiva metri, sunt potabile şi dependente de regimul precipitaţiilor. Apele din câmpiile joase sunt la aprox. - 0,5 m, ceea ce face ca în condiţiile unor precipitaţii bogate nivelul freatic să se ridice la suprafaţă, întreţinând excesul de umiditate. Ele au o dinamică redusă, un grad de mineralizare mai ridicat şi o stare de potabilitate redusă.

Apele de adâncime se găsesc la diferite nivele, mai ales în formaţiunile panoniene şi în cele mezozoice. Au în marea majoritate a situaţiilor caracter artezian şi ascensional, au debite bogate, sunt mineralizate (sărate, sulfuroase, bicarbonatate), unele sunt radioactive, au caracter termal (temperaturi de la 30 la 90o). Apar la zi fie pe aliniamentele unor linii de falie (Felix, 1 Mai, Tinca, Timişoara), fie în foraje. Sunt folosite în scop balnear în cadrul celor două staţiuni, în ştrandurile organizate şi s-a încercat la încălzirea unor locuinţe. În mai multe locuri există şi izvoare minerale, apa fiind folosită pe plan local (Păuliş, Lipova, Buziaş, Chişineu - Criş, Macrea).

5.3. Lacurile şi suprafeţele mlăştinoase, destul de numeroase în trecut, au fost în cea mai mare măsură drenate. Se mai păstrează în Câmpia Carei (în microdepresiunile dintre dune), în bazinul Crişului la Cefa, Inand, Homorod (ca heleşteu), mai multe iazuri în câmpiile de glacis, bălţi în lunci şi în fostele mlaştini (Satchinez) etc.

· Vegetaţia şi fauna

Lumea vegetală şi animală existentă în prezent este rezultatul interferării în timp a acţiunii mai multor factori cu caracter general (evoluţia lor în holocen, pe măsura schimbărilor climatice - de la periglaciarul de la finele pleistocenului la climatul temperat cu nuanţe mai aride sau mai umede; caracteristicile actuale ale climatului, mai răcoros de la sud spre nord şi mai umed de la vest către est etc.) sau local (excesul de umiditate sau de săruri, prezenţa nisipurilor, intervenţia omului diferenţiată regional). În aceste condiţii, în Câmpia de Vest se separă două zone de vegetaţie.

6.1. Silvostepa, se află la vest de aliniamentul Carei (N) - Oradea (V) - Arad (E) - Timişoara - Deta şi se axează pe câmpiile joase. În alcătuirea ei intră ierburi (păiuş, colilie) şi pâlcuri de stejar brumăriu, stejar pufos (la sud de Crişul Alb) şi stejar pedunculat (la nord de acest râu). Se adaugă, local, asociaţii de plante, de pajişti iubitoare de umiditate, de sărătură sau pe nisipuri.

6.2. Zona de pădureocupă partea de est şi de nord ale câmpiei, mai ales în spaţiul unităţilor mai înalte ale acesteia. În alcătuire precumpănesc gârniţa (Qvercus frainetto), cerul (Qvercus cerris), la care se adaugă stejarul pedunculat (Qvercus robur - în nord), frasinul (Fraxinus excelsior), teiul (Tilia tomentosa, Tilia cordata), arţarul tătărăsc (Acer tataricum), ulmul (Ulmus sp.); arbuştii sunt reprezentaţi de cărpiniţă (Carpinus orientalis), mojdrean (Fraxinus ornus), păducel, porumbar, sânger etc., iar ca ierburi diverse graminee. În lungul luncilor râurilor există o bogată vegetaţie specifică zăvoaielor (plop, salcie, arbuşti şi ierburi hidrofile). Pădurile au fost în cea mai mare măsură defrişate, pe aceste terenuri cu soluri fertile practicându-se, în prezent, diverse culturi. Pădurile au rămas concentrate în lungul văilor (mai ales ca zăvoaie).

6.3. Lumea animală este reprezentată, în silvostepă, prin rozătoare (şoarece de câmp, popândău, hârciog, iepure), păsări (potârnichea şi prepeliţa şi mai nou, dropia), în timp ce în păduri predomină: căpriorul, mistreţul, iepurele, vulpea şi multe specii de păsări (ciocănitoarea, cucul, mierla, şoimul), iar în apele râurilor specii de pești precum: scobarul, mreana, carasul, crapul, somnul, cleanul); în apele lacurilor trăiesc specii precum: crapul, plătica, ştiuca, babuşca, bibanul.

6.4. Există câteva rezervaţii:la Băile Felix şi 1 Mai sunt ocrotite nufărul Nymphaea lotus termalis şi gasteropodul Melanopsis perreyssi, iar la Satchinez diverse specii de păsări de baltă şi mlaştină (egreta mică, lopătarul, stârci).

• Solurile

Condiţiile climatice, de umiditate, de rocă şi chiar cele de relief au determinat o diversitate de tipuri de soluri ce aparţin la mai multe clase. Regional, acestea se încadrează la nord de Mureş în provincia carpato - crişană, iar la sud, în cea carpato - bănăţeană, ambele făcând parte din regiunea pedogeografică central - europeană. În cea mai mare parte sunt soluri cu fertilitate ridicată.

Molisolurile (cernisoluri, cf. SRTS 2003)se află dominant în vest, tipurile și subtipurile principale fiind determinate de relief, rocă şi gradul de umezeală. În câmpiile joase, pe terenurile uscate sunt cernoziomuri (câmpiile Nădlacului, Jimboliei, parţial Vingăi), iar pe cele cu umiditate mai mare, cernoziomuri gleizate (câmpiile Timişului, Crişurilor). La trecerea spre câmpiile înalte, apar petece de cernoziomuri cambice (faeoziomuri, SRTS 2003). Sunt soluri fertile, propice culturilor în condiţiile în care sunt drenate (se elimină excesul de apă).

Argiluvisolurile (luvisoluri, 2003)au o răspândire mare în câmpiile înalte. În cadrul lor intră solurile brune argiloiluviale (preluvosoluri), brune luvice şi luvisolurile albice (ambele intră la luvosoluri, cf. SRTS 2003). În nord, în condiţiile locale ale unui exces de umiditate, solurile capătă caracter gleizat. Sunt soluri cu fertilitate bună, suprafeţele cu acestea fiind luate în cultură agricolă.

Solurile hidromorfe (hidrisoluri, 2003) au o mare răspândire, fiind legate de excesul de apă şi de nivelul freatic cu poziţie ridicată, mai ales în câmpiile joase (Someşului, Crişurilor, Timişului). În această clasă se includ lăcoviştile (gleiosol, 2003), solurile gleice (gleiosol, 2003) şi pseudogleice (stagnosol, 2003).

Solurile halomorfe (salsodisoluri, 2003) sunt legate de arealele cu exces de săruri din câmpiile joase. Sunt soloneţuri (idem, 2003), solonceacuri (idem, 2003) (câmpiile Timişului, Crişurilor), folosite parţial pentru păşunat.

Vertisolurile (pelisoluri, 2003) ocupă areale restrânse în sudul Câmpiei Timişului în regiunea Oraviţei şi în Bazinul râului Tăuţ, fiind legate de substratul argilos.

Psamosolurile (idem, 2003) ocupă areale mai mari în Câmpia Careiului, unde există suprafeţe întinse cu nisipuri. Pe ele se cultivă viţă de vie sau au fost realizate plantaţii forestiere.

Solurile aluviale (aluviosoluri, 2003) sunt concentrate în luncile râurilor; sunt fertile, fiind folosite pentru culturile legumicole.

· Populaţia şi aşezările

8.1. Date de Geografie istorică

Condiţiile naturale sunt propice locuirii. Urmele de cultură materială şi documentele istorice dovedesc vechimea locuirii (încă din neolitic), dar şi continuitatea şi creşterea numărului de aşezări de la o etapă istorică la alta.

În mileniile III - II Î.H. existau aşezări nefortificate, ocupaţiile de bază ale locuitorilor fiind cultura plantelor şi creşterea animalelor. Pentru finalul mileniului I Î.H. au fost identificate cetăţi de pământ şi aşezări dacice mari (la Pecica - Ziridava).

În epoca daco - romană, Câmpia Banatului făcea parte din provincia Dacia Superior, pe când în restul câmpiei erau aşezările dacilor liberi. În secolul X, în cuprinsul câmpiei se aflau voievodatele lui Glad (sud) şi Menumorut. Existau trei cetăţi importante (Biharia - reşedinţa lui Menumorut, Morisena la Timişoara), precum şi numeroase aşezări concentrate pe de o parte şi de alta a Mureşului, între Mureş şi Crişul Alb, între Crişul Negru şi Someş, în lungul râurilor Timiş şi Bega.

Treptat, în sec. XI - XII, regiunea este inclusă în regatul maghiar. Din această perioadă, în documente, apar date care atestă existenţa multor localităţi, structura reţelei de aşezări definitivându-se treptat până către secolul XVIII. Banatul şi Crişana au fost ocupate de turci în sec. XVI, nordul câmpiei rămânând în cadrul Principatului Transilvaniei. La sfârşitul sec. XIX, Câmpia de Vest intră în componenţa Imperiului Austro - Ungar. Există mai multe localităţi cu rang de oraşe (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad, Timişoara) şi o concentrare mare de aşezări rurale pe câmpiile înalte, la contactul acestora cu câmpiile joase, precum şi în lungul principalelor văi pe care erau numeroase drumuri străvechi de legătura în câmpie sau cu Transilvania.

În toată această perioadă au fost colonizaţi maghiari (sec. XI - XIII, XVIII), şvabi (sec. XIX), sârbi (sec. XIV), care au creat aşezări noi ori s-au stabilit în cadrul aşezărilor existente. Ca urmare, reţeaua de aşezări s-a completat treptat, apărând şi în câmpiile joase.

După 1918, spaţiul s-a integrat în teritoriul României; unele aşezări, prin dezvoltare au trecut din categoria satelor în aceea a oraşelor, iar în mediul rural ultimele sate s-au construit după al Doilea Război Mondial, pe unele moşii expropriate, cu populaţie din Maramureş şi din Munţii Apuseni.

8.2. Date demografice. Câmpia de Vest este o unitate geografică bine populată.

Numărul de locuitori este în prezent de cca. 1,8 mil. loc. (Gr. Posea, 1992), ceea ce reprezintă aproape 8,2 % din populaţia României. Cea mai mare creştere, bazată atât pe sporul natural cât şi pe cel migratoriu, a fost după 1960, în condiţiile în care în oraşe s-a dezvoltat mult industria, care a solicitat forţa de muncă, o parte sosind din alte regiuni ale ţării.

Repartiţia valorii densităţii populaţiei reflectă, în sec. XX, indiferent de recensământ, două caracteristici. Mai întâi o anume distribuţie a valorilor în concordanţă cu calităţile mediului natural (concentrare pe treptele mai înalte ale câmpiei, pe terase, pe contacte şi o slabă desfăşurare pe terenurile mai puţin favorabile locuirii, fie datorită unei umidităţi mai ridicate, fie datorită prezenţei sărăturilor şi nisipurilor). Astfel, se disting patru categorii: valori foarte mari în oraşele Satu Mare, Carei, Oradea, Arad, Timişoara (în 1992 peste 500 loc./kmp2), valori ridicate în anumite areale de concentrare a aşezărilor rurale mari şi în oraşele mici (în jurul Timişoarei, între Mureş şi Crişul Alb, la nord de Someş, între Crişul Repede şi Barcău, unde în 1992 erau între 75 şi 150 loc/km2), valori medii, pe unele culoare de vale (valea Crişului Negru, unde în 1992 erau între 50 şi 75 loc/km2) şi valori mici (sub 50 loc./km2) pe aproape jumătate din câmpie. Cea de-a doua caracteristică reflectă evoluţia ascendentă, pe ansamblu, a numărului de locuitori, ceea ce a impus şi creşterea valorii densităţii. Astfel, comparativ cu anul 1910 (1912), în aceleaşi areale, valorile densităţii s-au dublat.

Bilanțul natural, pe ansamblu este mai mic, sub nivelul mediei pe ţară. El este negativ în Câmpiile Crişurilor şi Banatului şi pozitiv, în jurul valorii pe ţară (1 ‰) în Câmpia Someşană (1,5‰). Regional, valori pozitive sunt şi în marile oraşe şi în satele din vecinătatea acestora, după cum valoarea este mult mai coborâtă în satele mici depărtate de căile de comunicaţie şi de oraşe (- 4‰). Valorile reduse ale acestui indicator demografic reflectă dinamica altora şi anume: natalitatea redusă în mediul rural (populaţie îmbătrânită şi tradiţia naşterii unui singur copil) şi apropiată dar sub media pe ţară (11,9 ‰ în 1992) în principalele oraşe şi în satele mari; mortalitatea ridicată, atât la sate cât şi la oraşe (10 - 11 ‰ în 1992). Creşterea numărului de locuitori în oraşe s-a datorat (îndeosebi între 1960 şi 1985) bilanțului migratoriu, stimulat de necesităţile unei expansiuni industriale. Fluxurile principale de populaţie au fost dinspre satele mici şi sărace din câmpie, din dealurile şi munţii vecini, dar şi din alte regiuni ale ţării (Oltenia, Maramureş etc.).

Populaţia urbană, concentrată în 22 de aşezări din care 6 cu rang de municipiu, însuma în 1995 peste 1.190.000 loc., reprezentând cca. 5% din totalul populaţiei României, 9,1% din totalul populaţiei urbane din România şi peste 65 % din populaţia Câmpiei de Vest.

Populaţia rurală, de cca. 600.000 locuitori, se află în peste 670 sate, cu mărime diferită.

Pe grupe de vârstă domină populaţia adultă (ajunge uneori chiar la 60 %), pondere mai mare având-o în oraşele principale şi în satele mari din vecinătatea acestora. Populaţia ce depăşeşte 60 de ani este mai numeroasă în mediul rural (peste 25 %), iar cea tânără (îndeosebi între 15 şi 30 ani), în oraşe.

Structura naţională. Marea majoritate a populaţiei este de origine română. În oraşe, aceasta are o pondere între 40 şi 70%. Alături de români sunt maghiari (în Oradea şi în satele din judeţ, în câmpia Carei, Câmpia Someşului, inclusiv în municipiul Satu Mare), germani (au avut o pondere mare în perioada interbelică în Câmpia Banatului; în prezent sunt în localităţile din câmpiile Jimboliei, Careiului şi Someşului), slovaci (Nădlac), sârbi (în vestul câmpiei Timişului).

Cea mai mare parte din populaţia activă este ocupată, în oraşe, în industrie şi în servicii, pe când în mediul rural predomină activităţile agricole şi numai parţial, serviciile.

Aşezările

Oraşele sunt prezente în număr de 22. La finele secolului XIX şi până în anul 1930 au fost doar 6 (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad şi Timişoara); ulterior, numărul lor a crescut (10 în 1948, 12 în 1956, 20 după 1966 şi 22 după 1989). După numărul de locuitori, 4 sunt mari (în 1995, Timişoara cu 333.049 locuitori, Oradea cu 222.994 locuitori, Aradul cu 187.286 loc. şi Satu Mare cu 131.077 loc.), 3 au între 20.000 şi 50.000 loc (Lugoj, Carei şi Salonta), 6 au între 10.000 şi 20.000 loc. şi 9 au între 6.000 şi 10.000 loc. Deci, cea mai mare parte a populaţiei urbane (72 %) este concentrată în 4 centre şi numai 20 % în 15 oraşe mici.

Din acestea, 6 sunt municipii, care au şi funcţii complexe. La celelalte, ponderea funcţiilor industriale, agricole şi de servicii variază mult.

Aşezările rurale sunt vechi, în unele urmele de cultură materială atestând diferite forme de locuire încă din neolitic. Prezenţa lor în documente începe cu secolele XII - XIII, cele mai multe fiind situate la contactul treptelor de relief (câmpii de glacis, terase) şi în general în sectoarele mai înalte. Colonizarea câmpiei în mai multe faze cu populaţie maghiară, sârbă, germană, slovacă, a determinat nu numai apariţia unor noi aşezări, dar şi determinarea unor forme şi mărimi variate ale acestora în funcţie de particularităţile locale ale reliefului şi de tradiţia comunităţii respective. De abia la sfârşitul secolului XVIII şi în secolul XIX începe un proces complex de restructurare a vetrei satelor, impus de factorii economici (extinderea terenurilor cu culturi agricole şi mai ales diversificarea lor, desecarea suprafeţelor cu exces de umiditate şi realizarea de canale de renaj, creşterea importanţei unor drumuri de legătură cu oraşele sau cu aşezările din regiunile limitrofe), dar şi de unele influenţe străine (prin colonizarea şvabilor în Banat, austriecii au impus forma satelor). Şt. Manciulea (1932) separă 5 subtipuri de sate în câmpiile înalte şi 3 în cele joase. În prezent, se impun ca structură (Gr. Posea, 1995) tipurile: adunat cu formă stradală, dreptunghiulară (Banat, câmpiile joase ale Crişurilor şi Someşului), adunat cu reţea stradală radial concentrică (Câmpia Crişurilor, Ierului), compact (Banat) şi răsfirat (pe glacisurile înalte).

După numărul de locuitori, cele mai mari sate (peste 4000 loc.) sunt în câmpiile Jimboliei, Someşului (N); satele mijlocii au o dezvoltare mare (cele mici - sub 1000 loc.) sunt în câmpiile de glacis sau în sectoarele din câmpiile joase unde condiţiile naturale n-au permis dezvoltarea spaţială a lor.

Funcţia economică dominantă a satelor este cea agrară, cu diferenţiere în cerealieră şi creşterea animalelor, cerealier - viticolă etc. Se adaugă funcţia industrială în unele sate unde există mici unităţi de prelucrare a produselor agricole sau unde se extrag petrol, gaze, materiale de construcţie. După 1989 a început să se afirme şi cea a serviciilor.

· Economia

Condiţiile naturale din Câmpia de Vest au fost şi sunt extrem de favorabile dezvoltării unei economii agricole complexe. Poziţia geografică a principalelor oraşe în raport cu regiunile de producţie agricolă din câmpie, cu drumurile ce duceau la aşezările din Carpaţi şi dealuri sau în centrul Europei, necesităţile vitale ale populaţiei au impus de-a lungul secolelor dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi apoi a celor industriale (mai ales în direcţia produselor alimentare, textile, din lemn şi piele de animale). Într-o anumită măsură, resursele de subsol (gaze naturale, petrol, ape termale, materiale de construcţie) au contribuit la diversificarea activităţilor industriale în a doua parte a secolului XX. Ca urmare, în timp, caracterul agricol al economiei acestei regiuni s-a modificat în agrar - industrial şi local chiar industrial - agrar diversificat.

9.1. Industria are la bază tradiţia meşteşugărească, produsele agricole, unele resurse de subsol, materii prime aduse din alte părţi şi resursele de forţă de muncă calificată.

Industria energetică are ca subramuri: exploatarea petrolului şi a gazelor naturale în mai multe locuri din Câmpia Banatului (Călacea, Satchinez, Şandra, Orţişoara, Variaş, Biled, Teremia Mare) şi Câmpia Aradului (Turnu, Pecica, Şeitin, Nădlac); producţia de energie electrică în centrale mici (Timişoara, Arad, Oradea - foloseşte cărbunele din Dealurile de Vest, Satu Mare).

Metalurgia neferoasă are ca unitate uzina de alumină din Oradea, care foloseşte bauxită din Munţii Pădurea Craiului şi din import.

Industria construcţiilor de maşini şi de prelucrare a metalelor este concentrată în principalele oraşe: Timişoara (utilaj electric, agricol, chimic, minier, pentru industria alimentară), Arad (vagoane, strunguri), Oradea (maşini - unelte, utilaj agricol), Satu Mare (utilaj minier, chimic, aparate pentru uz gospodăresc).

Industria chimică este destul de diversificată ca subramuri care, în prezent, sunt într-un proces de schimbare. Unităţi mai importante sunt la: Timişoara (o rafinărie, detergenţi, lacuri şi vopsele, produse din mase plastice), Arad (se produceau îngrăşăminte azotoase) şi Oradea (lacuri, vopsele, insecticide).

Industria lemnului este o ramură de tradiţie şi prelucrează lemnul adus din Carpaţi. Produce: mobilă (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Ineu, Timişoara, Arad, Lugoj, Sânnicolau Mare), cherestea (Arad, Gătaia, Ceacova şi alte centre mici), parchet (Satu Mare).

Industria materialelor de construcţie produce: prefabricate din beton (Satu Mare, Oradea, Ineu, Timişoara, Lugoj), plăci de azbociment şi beton celular autoclavizat (Oradea), diferite tipuri de cărămizi (Satu Mare, Carei, Tăşnad, Oradea, Jimbolia, Lugoj, Timişoara, Arad şi în multe sate bănăţene), ceramică fină (Lugoj). Se mai exploatează balast din luncile râurilor mari (Someş, Crişuri, Mureş), roci vulcanice (Radna).

Industria uşoară, cu o îndelungată tradiţie, este reprezentată prin toate subramurile: - industria bumbacului (Arad, Oradea, Salonta, Timişoara, Lugoj, Sânnicolau Mare), industria de prelucrare a lânii (Timişoara), industria mătăsii (Timişoara, Lugoj - pentru mătase naturală), topitorii de in (Acâş) şi cânepă (Berveni, Iratoşu, Nădlac, Biled, Jimbolia, Deta) şi unităţi de prelucrare a lor (Carei, Sânnicolau Mare), industria de confecţii şi tricotaje (Timişoara, Arad, Periam - pălării, Oradea, Ineu, Satu Mare, Seini, Marghita), industria de pielărie, încălţăminte (Satu Mare, Marghita, Săcuieni şi mai ales Oradea, Timişoara, Arad, Jimbolia), blănărie (Oradea) şi marochinărie (Oradea, Timişoara).

Industria alimentară este o ramură de tradiţie, cu pondere însemnată în valoarea producţiei industriale a Câmpiei de Vest; foloseşte, în principal, produse agricole. Are toate subramurile, fiind prezentă în toate oraşele şi în multe sate mari. Mai însemnate sunt: industria cărnii şi a produselor din carne (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Timişoara, Lugoj, Arad, Beregsău etc.), industria laptelui şi a produselor lactate (Satu Mare, Carei, Marghita, Oradea, Chişineu Criş, Arad, Timişoara, Sânnicolau Mare, Deta), industria zahărului (Carei, Oradea, Timişoara, Arad), industria uleiului vegetal (Carei, Oradea), industria băuturilor alcoolice (Valea lui Mihai, Săcuieni, Diosig, Oradea, Timişoara, Recaş, Arad, Şiria, Teremia Mare etc.), industria spirtului şi a drojdiei (Arad), industria produselor din tutun (Timişoara, Arad), industria de îmbuteliere a apelor minerale (Lipova, Buziaş).

·Agricultura

Condiţiile naturale (îndeosebi relieful de câmpuri întinse, cu pante mici şi slab fragmentate, climatul cald şi mai umed, solurile fertile) asigură un potenţial extrem de mare pentru activităţile agricole. Au existat însă şi încă au importanţă o serie de factori care diminuează acest potenţial. Între aceştia, mai însemnaţi sunt: nivelul freatic ridicat în câmpiile joase, ceea ce favorizează înmlăştinirea şi degradarea solurilor, apoi sărăturarea solurilor, deflaţia nisipurilor, inundaţiile. Pentru limitarea acţiunii acestor factori s-au realizat lucrări ameliorative pe întreg spaţiul câmpiei (canale de desecare şi de drenare a excesului de apă, îndiguirea albiilor râurilor principale). Întrucât în lunile de vară sunt posibile perioade lungi de uscăciune şi chiar secetă, s-au realizat sisteme de irigaţii (câmpiile Someşului, Aradului şi Timişului).

Modul de folosinţă a terenurilor. Din suprafaţa câmpiei, peste 90% reprezintă teren agricol, din care precumpănesc terenurile arabile (75 - 90 %). Din restul fondului funciar, 4% revin pâlcurilor de pădure, 4% aşezărilor, căilor de comunicaţie, terenurilor neproductive şi 1,5% apelor (Gr. Posea 1995).

Din agricol, 10 - 25 % sunt terenuri cu alte utilizări decât arabil: pajiști, concentrate fie în câmpiile joase (păşunile de pe sărături şi de pe terenurile cu exces de umiditate) fie în cele de glacis (livezi, vii, păşuni).

Cultura plantelor are loc esenţial în producţia agricolă. În cadrul acesteia, culturile de cereale se află pe primul plan (33 % din arabil, concentrat mai ales în câmpiile mai înalte). Se cultivă:

- cereale: grâu (mai ales în sud şi nord), porumb (pe primul plan după 1989), secară, orz de toamnă, ovăz, orez (în sud), orzoaică (pentru bere).

- Pe suprafeţe însemnate se practică cultura plantelor tehnice: floarea soarelui se cultivă în câmpiile joase (Ecedea, Crişurilor, Timişului), sfecla de zahăr se află pe areale mari în câmpiile din vecinătatea fabricilor de zahăr (Ecedea, Ier, Carei), inul pentru ulei ocupă suprafeţe mai mari în Câmpia Someşului şi estul Câmpiei Crişurilor; tutunul se cultivă mai ales în câmpiile din vecinătatea oraşelor Timişoara şi Arad; terenurile cu cânepă se află predominant în nord (Câmpia Someşului), sau la sud de Mureş, aici găsindu-se şi principalele topitorii;

- pe suprafeţe restrânse între Timiş şi Bega se cultivă plante medicinale (Gr. Posea, 1995).

- în luncile râurilor mari (Someş, Crişuri, Mureş, Timiş, Bârzava) şi în câmpiile joase se realizează culturi de legume (tomate, ceapă, varză, castraveţi, salată etc.). Pentru culturi de legume de seră existau suprafeţe amenajate la Oradea, Arad, Timişoara, Jimbolia, Lovrin, Valea lui Mihai.

- cartoful, deşi este cultivat peste tot, are o pondere însemnată pe terenurile nisipoase din Câmpia Carei, apoi în Câmpia Lugojului şi la vest de Timişoara.

- se mai cultivă pepeni (Câmpia Aradului, Câmpia Carei), căpşuni (Lunca Someşului), lucernă în câmpiile joase (Someşului şi Timişului) şi trifoi în Câmpia Crişurilor.

Viticultura, ramură de tradiţie, se practică cu predilecţie fie pe glacisurile de la contactul cu Munţii Zarand (Podgoria Aradului, cu centrele: Păuliş, Ghioroc, Şiria, Pâncota, Târnava) sau cu Dealurile de Vest (Giarmata, Buziaş, Recaş - Topolovăţu Mare, Ineu, Craiova, Săcuieni, Tăşnad, Ardud, Seini). Al doilea sector aparţine terenurilor nisipoase din Câmpia Carei (Valea lui Mihai), sau în câmpiile de la sud de Mureş (Teremia, Cenad, Periam).

Pomicultura se practică în câmpiile înalte. Suprafeţe pomicole însemnate, cu: meri, pruni, vişini, caişi se cultivă în localităţile Ardud, Tăşnad, Homorod, Valea lui Mihai; în sud (Arad, Lipova, Buziaş) se cultivă piersicii.

Creşterea animalelor este o ocupaţie de tradiţie, care beneficiază de o bază furajeră variată şi de păşuni naturale.

Bovinele au numărul cel mai ridicat la sud de Mureş; predomină rasa bălţata românească.

Porcinele sunt crescute în număr mare; aici existau mari complexe (Nădlac, Periam, Şiria, Curtici, Pecica, Gătaia, în vecinătatea oraşelor Oradea, Satu Mare etc.).

Ovinele se cresc în Câmpia Someşului (Livada), Câmpia Crişurilor (Chişineu Criş) şi mai ales în Câmpia Banatului. Rasa principală este merinos.

Cabalinele au o pondere mai mică. La Izvin există o herghelie de cai de rasă.

Creşterea păsărilor încă se realizează în complexe avicole, în vecinătatea marilor oraşe. La Salonta există specializarea în creşterea gâştelor.

În Banat, unde sunt suprafeţe însemnate cu plantaţii de duzi, există tradiţia creşterii viermilor de mătase, gogoşile acestora fiind prelucrate la Lugoj.

Se mai practică apicultura (mai ales în plantaţiile cu salcâmi din Câmpia Carei, apoi în sudul Câmpiei Crişurilor, Aradului), unde sunt plante melifere şi piscicultura (heleşteele din Câmpia Crişurilor de la Cefa, Inand, Bazinul Teuzului, pe Bârzava la Partoş, pe Bega, etc).

· Căile de comunicaţie

Sunt numeroase, variate ca tip şi importanţă şi au rezultat de-a lungul secolelor pe măsura definitivării reţelei de aşezări şi a creşterii volumului schimburilor cu aşezările din centrul Europei şi cu oraşele din ţara noastră.

Căile rutiere însumează cele mai mari lungimi, având grade diferite de modernizare. Câmpia de Vest este traversată de segmente de drumuri de importanţă europeană, naţională şi judeţeană sau locală, de unde şi caracteristicile lor structurale şi dimensiunile. Ele alcătuiesc un sistem în care se impun trei direcţii: 1. cea internaţională şi naţională, cu şosele care au desfăşurare transversală prin câmpie (vin dinspre Ungaria şi Serbia), se înscriu în lungul văilor principale, străbătând Dealurile de Vest şi Carpaţii Occidentali, dirijându-se apoi spre Bucureşti. În acest sens sunt:

• Halmeu - Satu Mare spre Cluj Napoca - Bucureşti prin Zalău (pe Crasna) sau prin Baia Mare (pe Someş);
• E 60 - Borş - Oradea - Cluj Napoca - Bucureşti (pe Crişul Repede);
• E 79 - Borş - Oradea - Beiuş (pe Crişul Negru) - Deva - Sibiu - Bucureşti;
• E 64 - Nădlac - Arad - Deva (pe Mureş) - Bucureşti;
• E 70 - Moraviţa - Timişoara - Caransebeş - Orşova (pe Timiş şi Cerna) - Drobeta Turnu Severin, spre Bucureşti;

· Direcţia nord - sud, care străbate câmpia de la Satu Mare la Timişoara şi care are o însemnătate deosebită pentru legăturile economice dintre toate localităţile din această unitate geografică; este axul sistemului rutier.

3. Direcţii radiare,cu valoare judeţeană şi comunală; cele mai multe pornesc din principalele noduri rutiere, aflate la intersecţia primelor magistrale (Timişoara, Arad, Chişineu Criş, Oradea, Satu Mare). Se adaugă mai multe noduri rutiere în localităţile mai însemnate de la contactul câmpiei înalte cu dealurile (Tăşnad, Marghita, Ineu).

Căile ferate au fost realizate începând cu a doua parte a secolului XIX, mergând dinspre vest către est în lungul văilor principale; s-au adăugat o magistrală nord - sud şi mai multe artere secundare ce pătrund în Munţii Apuseni, Depresiunea Oaş şi Munţii Banatului. În sistemul căilor ferate din ţara noastră un loc aparte îl au cele patru magistrale electrificate, care leagă Bucureştiul şi diferitele regiuni din centrul, sudul şi vestul României de statele din vestul şi centrul Europei.

• Magistrala 100 - Bucureşti - Orşova - Caransebeş - Timişoara, cu ieşire în Serbia pe la Stamora Moraviţa sau Jimbolia;
• Magistrala 200 - Bucureşti - Sibiu - Deva - Arad cu ieşire în Ungaria pe la Curtici;
• Magistrala 300 - Bucureşti - Cluj Napoca - Oradea cu ieşire în Ungaria la Episcopia Bihorului şi Salonta;
• Magistrala 400 - Bucureşti - Baia Mare - Satu Mare, cu ieşire în Ungaria (la Carei şi Valea lui Mihai) şi în Ucraina (Halmeu).

Magistrala nord - sud poate fi considerată de legătură între punctele extreme Halmeu şi Stamora Moraviţa, dar din punct de vedere funcţional asigură realizarea unui sistem între Timişoara şi Satu Mare.

Se adaugă numeroase căi ferate secundare care pornesc din câteva noduri feroviare (Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Lugoj, Ineu), între care şi un tronson din cea mai veche cale ferată construită pe teritoriul României (Baziaş - Oraviţa, 1854).

Transporturile aeriene. Există aeroporturi la Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, cu amenajări pentru asigurarea decolărilor pentru cursele internaţionale.

Transportul naval se practică pe Bega, în aval de Timişoara; cursul a fost amenajat la începutul secolului XX.

Transporturile speciale includ conductele de gaze naturale ce vin din Podișul Transilvaniei (pe valea Mureşului la Arad şi Timişoara, pe Someş la Satu Mare), reţeaua electrică etc.

11.Turismul

Potenţialul turistic natural al câmpiei este redus, în schimb cel istoric şi social - cultural este destul de bogat. La acestea se adaugă densitatea căilor de comunicaţie, importanţa şi dotările edilitare ale marilor oraşe, ca şi apropierea unor zone sau subzone turistice montane sau deluroase bogate în obiective, astfel că s-a ajuns ca turismul în Câmpia de Vest să fie dezvoltat.

Ca obiective naturale se remarcă: apele termale şi minerale, care au dus la apariţia unor staţiuni importante (Felix, 1 Mai, Tinca, Buziaş, Călacea) sau de interes local, precum şi realizarea unor ştranduri (Oradea, Satu Mare, Timişoara). Amenajările piscicole (Cefa, Inand, Tămăşda), care de obicei au în apropiere şi areale ocupate de păduri, sunt adesea căutate de turişti. Pâlcuri de pădure, mai ales cele situate lângă oraşe, oferă locuitorilor spaţii de agrement, altele prezintă interes cinegetic (mistreţi, fazani, iepuri).

Există şi multe rezervaţii naturale: pe Someş - cerbi lopătari şi fazani; lacurile de la Satchinez, numite şi "Delta Banatului", Băile 1 Mai (rezervaţie de nuferi), Ineu, Sânmartin.

Sunt importante şi podgoriile din această parte a ţării, cea mai cunoscută fiind cea a Aradului, alături de cea de la Pâncota - Macrea.

În întreaga câmpie au fost găsite urme arheologice dacice, romane, româneşti, feudale. Se păstrează ruinele unor cetăţi (Biharia - cetatea lui Menumorut, Salonta, Zărand, Ineu, Pâncota) sau castele feudale, uneori menţinute până azi în forma iniţială (Carei, Ineu, Sebiş, Pâncota, Bocsig).

În multe localităţi au fost deschise muzee locale şi case memoriale.

Principalele puncte care atrag numărul cel mai mare de turişti rămân oraşele mari - Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, apoi staţiunea Băile Felix. Muzeele, obiectivele istorice, culturale, arhitectonice, parcurile din aceste oraşe sunt vizitate de numeroşi turişti. Adesea, tot din aceste centre se fac excursii în zone vecine, cu obiective naturale sau folclorice numeroase, cum ar fi spre Oaş şi subzona Codrului în nord, către peşterile din Munții Apuseni (din Oradea), spre Muntele Mic sau Semenic (din Timişoara), în arealele Moneasa, Guranhonţ, Brad (de la Arad).

Subunităţi geografice

În majoritatea lucrărilor de sinteză asupra Câmpiei de Vest se face împărţirea acesteia în unităţi de diferite ordine, al căror nume are caracter livresc. Plecând de la ceea ce există în "Geografia României" vol. IV (1992) şi "Câmpia de Vest" de Gr. Posea (1992, 1995), în cadrul acesteia se pot separa trei mari unităţi geografice, iar în fiecare mai multe subunităţi, în două sau trei ordine de ierarhizare.

Câmpia Someşului

• se află în nord, între Munţii Oaş - Igniş, Dealurile Silvaniei (Codrului şi Crasnei), Câmpia Crişurilor şi graniţa cu Ucraina și cu Ungaria;

- fundamentul cristalin este dispus în blocuri aflate la adâncimi de 1500 - 3000 m, peste care există un sedimentar gros ce conţine ape subterane termale arteziene. Jocul pe verticală al blocurilor din fundament în cuaternar s-a realizat diferit în timp, în cel puţin două centre (Bodrog în Ungaria şi Câmpia Crişurilor) şi au determinat pendularea albiilor râurilor principale Someş, Crasna, Tur, ceea ce a condus la aluvionări bogate dar diferenţiate în timp, remanieri hidrografice dar şi la crearea unui relief complex.

• Relieful este alcătuit din:
• Câmpia joasă a Someşului - clădită de acesta şi Crasna, Homorod, Tur; este o luncă vastă cu importante lucrări hidroameliorative;
• Câmpiile înalte cu caracter de glacis de la contactul cu Dealurile Silvaniei: Ardud (între Someş şi Crasna), Tăşnad (sub Dealurile Crasnei), Buduslău (până la Barcău, este cea mai înaltă);
• Câmpia înaltă Carei (un fost con al Someşului spre sud-vest; relief eolian);
• Climat răcoros şi umed, ca urmare a frecvenţei maselor de aer vestice şi nord-vestice ce determină ierni mai lungi, geroase, cu strat de zăpadă ce rezistă mai mult şi veri calde dar cu precipitaţii. Cele mai mici valori de temperatură (cu 1...2º C mai scăzute faţă de centrul şi respectiv sudul câmpiei);
• Râurile principale au albiile aproape la nivelul câmpiei; sunt îndiguite pentru limitarea inundaţiilor; cele secundare parcurg cursuri părăsite şi au apă numai după ploile bogate. Se adaugă canale de desecare şi câteva iazuri.
• Are o populaţie de cca. 400.000 locuitori, din care peste 180.000 sunt în cinci oraşe. Bilanțul natural are valorile cele mai ridicate din Câmpia de Vest. Aşezările rurale cele mai multe se află în jurul oraşelor mari (Satu Mare şi Carei), şi la contactul unităţilor de câmpie înalte şi joase şi în lungul văilor principale; sunt sate mici şi mijlocii (adunate), cu contur neregulat, cu funcţii agricole diversificate (cerealier - zootehnic, cerealier - viticol, cerealier - pomicol); în unele sate sunt şi activităţi industriale.
• Economie complexă. Industria extractivă este limitată la câteva exploatări de gaze şi ţiţei (la sud de Carei şi vest de Marghita). Industria prelucrătoare include unităţi de construcţii de maşini (Satu Mare, Carei) şi unităţi ale unor ramuri de tradiţie - alimentară, textilă, lemn, materiale de construcţii. Agricultura are la bază culturile de porumb, grâu, plante tehnice (in, cânepă, sfeclă de zahăr), legume, viticultură (Abrud, Carei, Buduslău) şi creşterea animalelor (bovine, porcine, oi, în Câmpia Carei apicultură, legată de plantațiile de salcâm);

Oraşele: Satu Mare (131.077 loc.), municipiu reşedinţă de judeţ, se află la intersecţia celor mai importante drumuri din nordul Câmpiei de Vest. Urme de cultură materială din neolitic, bronz, aşezare dacă, cetate în secolele IX - X, în timpul lui Menumorut; în sec. XII aici sunt colonizaţi germani (în Mintiu, pe stânga Someşului); important târg de cereale şi sare în sec. XVI - XVII; faţă de începutul secolului XX, populaţia a crescut de patru ori, iar economic a devenit în ultimele decenii un însemnat centru industrial (construcţii de maşini, textilă, pielărie), nod feroviar şi rutier. Dispune de un bogat patrimoniu turistic.

• Carei (25.721 loc.) este municipiu, urme de cultură materială din preistorie, atestat documentar în 1320 (villa Karul), oraş din sec. XV. În prezent este centru industrial (alimentară, textilă) şi agricol. Există mai multe obiective turistice (castelul, parcul dendrologic, monumentul eroilor);
• Tăşnad (10.431 loc.), declarat oraş în anul 1968, are economie agrar - industrială;
• Marghita (18.817 loc.), atestat documentar în sec. XIV, oraş din 1968, centru agro - industrial (alimentară, textilă, încălţăminte);
• Seini declarat oraş în 1989, centru agroindustrial.

Câmpia Crişurilor

• Este situată în partea mijlocie a Câmpiei de Vest, între Barcău şi marginea nordică a conului aluvial al Mureştului (Câmpia Aradului);
• are o suprafaţă de cca. 3.600 kmp, în care se includ şi: Câmpia Barcăului (cca. 200 kmp), Câmpia Sebişului (cca. 120 kmp), Câmpia Tăuţului sau a Cigherului (100 kmp) şi Câmpia Holodului (cca. 140 kmp).
• Altitudinile oscilează între 90...180 m, dominând cele sub 140 m;
• Prezintă mai multe ramificaţii spre est, pătrunzând adânc în dealuri, cu deosebire pe Barcău, Crişul Negru, Crişul Alb şi Cigher. Prin urmare, are cele mai strânse legături cu Dealurile Crişurilor;
• Din punct de vedere geologic se compune din fundamentul cristalin fragmentat, acoperit de depozite sedimentare ce aparţin la două cicluri importante (paleogen şi neogen);
• Are două compartimente majore: o câmpie aluvionară extinsă spre vest şi sud, şi cea mai tipică structură de câmpii de glacis (dezvoltată sub dealuri);
• Este străbătută de patru râuri principale: Barcău şi de cele trei Crişuri (Repede, Alb şi Negru în ordine de la nord la sud);
• Are numai 10 km lăţime la nord de Oradea, dar se extinde mult spre sud;
• Are un climat temperat - continental de câmpie, cu nuanţă panonică. Prezintă caractere de tranziţie între climatul banatic (mai cald şi mai uscat) şi cel someşan (cald moderat, dar mai umed). Temperaturile medii anuale sunt de 10,5° C la Chişineu - Criş şi 10,4° C la Oradea, dar precipitaţiile înregistrează o diferenţiere: 630 mm pe câmpiile înalte şi doar 600 mm în câmpiile joase (chiar 543,8 mm la Chişineu - Criş);
• Vegetaţia (puternic modificată antropic) aparţine predominant zonei de silvostepă (mozaicată de vegetaţia acvatică, palustră şi halofilă, datorită condiţiilor locale de umiditate;
• Învelişul de sol este foarte puternic mozaicat, predominând cele intrazonale, iar cele zonale fac tranziţia între sectorul banatic (molisoluri) şi cel someşan (argiluvisouri);
• Aşezările sunt mai puţin numeroase în comparaţie cu Câmpia Someşului (177 sate în 46 comune şi doar 6 oraşe);
• Numărul de locuitori: circa 475.000, din care peste 276.000 locuiesc în mediul urban (din aceștia, peste 221.000 sunt numai în Oradea). Densitatea populaţiei este de 130 loc/kmp, dar, dacă excludem municipiul Oradea rămân doar 74 loc/kmp;
• Natalitatea este de mai multe decenii sub media pe ţară, mortalitatea însă se încadrează în general în limitele pe ţară. Bilanțul natural este negativ, dar mai mic decât media pe ţară.
• Oraşele: Oradea (222.000 loc.), aflat pe Crişul Repede, este un oraş complex, cu industrie şi servicii foarte bine dezvoltate, cu energie electrică, construcţii de maşini, industrie chimică, materiale de construcţii, lemn, alimentară; Oradea deţine un potenţial turistic antropic foarte mare reprezentat de Palatul cu cele 365 de ferestre realizat în stil baroc, Muzeul Ţării Crişurilor, Catedrala romano - catolică (1752 - 1780), cea mai mare din ţară, construită în stil baroc, Cetatea Oradei (sfârşitul sec. XI şi refăcută în sec. XVI), Teatrul, Primăria, Catedrala ortodoxă ("Biserica cu Lună"). Salonta (22.000 loc), situat pe Canalul Culişer (în câmpia joasă), oraş cu funcţii mixte, cu construcţii de maşini, textile şi tricotaje; Chişineu - Criş (9.000 loc.), situat în câmpia joasă pe Crişul Alb, cu prelucrarea lemnului, construcţii de maşini, industrie alimentară; Ineu (10.500 loc.), situat pe Crişul Alb, cu funcţii mixte, cu prelucrarea lemnului, industrie alimentară, textile şi tricotaje; Pâncota (7.400 loc.), oraş aflat lângă măgura eruptivă cu acelaşi nume, oraş agrar - industrial; Sebiş (6.900 loc), pe Crişul Alb, cu funcţie agrar - industrială.
• Agricultura este foarte dezvoltată şi se bazează pe terenuri amenajate prin desecări, drenări, terasări sub dealuri. Industria este cel mai bine reprezentată în Oradea.

Subdiviziuni ale câmpiei înalte care se află la contactul cu Dealurile de Vest sau chiar cu Munții Apuseni:

• Câmpia Barcăului se extinde de la Marghita până la Crişul Repede, ea se compune dintr-un glacis complex cu altitudini între 115 m în vest şi 180 m în sud;
• Câmpia Bihariei se extinde sub Dealurile Oradei, între 110 m şi 140 m, corespunde unui con aplatizat al Barcăului;
• Câmpia Miersigului (între Crişul Repede şi Crișul Negru), compusă din glacisuri şi terase mai ales ale Crişului Repede;
• Câmpia Cermeiului (între Crişul Negru şi Teuz) are două trepte - una intermediară, a Cermeiului şi una înaltă - Câmpia Craiovei. Aici se include şi "golful" Holodului;
• Câmpia Bocsigului, compusă din terase săpate în Dealurile Cuiedului şi situată pe stânga Crişului Alb, are o formă alungită est - vest;
• Câmpia Tăuţului, dezvoltată în bazinul Cigherului (afluent pe stânga al Crişului Alb), este compusă din câmpuri aluviale joase, lunci şi terase glacisate, glacisuri şi piemonturi;

Subdiviziuni ale câmpiei joase

• Câmpia Salontei, se extinde în lungul graniţei, între Crişul Repede şi Crișul Negru, iar în est până la curba de 100 m. Marginea sa este marcată de un şir de areale mlăştinoase, plasate sub o mică frunte, lină ca pantă, a câmpiei intermediare;
• Câmpia Crişului Alb se compune din lunci înalte, străpunse de lunci joase şi se extinde până la râul Sartiş (nord de Teuz), iar în sud până la Pâncota şi sud de Canalul Morilor. Este cea mai amplă şi mai complexă luncă din toată Câmpia Crişurilor, formând o adevărată câmpie aluvială, avansată inclusiv sub dealuri.
• Câmpia Crişului Negru apare ca un culoar printre câmpiile înalte Miersig şi Cermei, iar în vest (aproape de graniţă) se lărgeşte brusc, în special către sud (până la râul Sartiş).

Câmpia Banatului

• este situată în partea sudică a Câmpiei de Vest, de la marginea de nord a conului Mureşului şi în sud până la graniţa cu Serbia.
• Include punctul cel mai vestic al ţării (Beba Veche), are cele mai multe cursuri canalizate, cea mai mare densitate de căi ferate (aproape dublu faţă de media pe ţară), pe teritoriul său se află judeţul cu cea mai mare suprafaţă din ţară (Timiş) şi singurul râu interior navigabil (Bega);
• Are o suprafaţă de cca. 9.800 kmp şi prezintă cea mai mare lăţime, 120 km, în Câmpia Mureşului;
• Din punct de vedere geologic este reprezentată tot de un fundament divizat în blocuri datorită faliilor panonice şi carpatice, peste care stă umplutura sedimentară, care începe să se depună din tortonian (badenian), se continuă în sarmaţian, panonian, pliocen superior - cuaternar;
• Altitudinile oscilează între cca. 80 și 180 m, în mod excepţional 75 - 77 m, la ieşirea Arancăi şi a Timişului din ţară şi circa 200 m pe unele terase sub dealurile Pogănişului;
• Avansează foarte mult spre est, pe valea Timişului, prin Câmpia Lugojului, lungă de 48 km, care ia contact direct cu Depresiunea intramontană a Caransebeşului. Situaţii similare sunt pe Bega, pe Pogăniş şi Bârzava;
• Ca relief, dă impresia alipirii a patru mari tipuri de câmpii, una complexă în nord (creată de aluvionările şi oscilările Mureşului), apoi o mare câmpie joasă, a Timişului şi Begăi (cu prelungiri în "golfuri" estice), o câmpie - golf, Câmpia Lugojului (cu numeroase lunci, terase, glacisuri) şi o câmpie de glacis piemontan, plasată sub Dealurile Dognecei.
• Clima este mai moderată, această câmpie fiind mai ferită de masele de aer rece din nord şi nord-est, dar deschisă influenţelor oceanice şi mediteraneene. Temperatura medie anuală este de 10,7° C, primăverile sunt mai timpurii şi mai călduroase decât în restul ţării. Precipitaţiile variază între 540 mm (în vest) şi 700 mm la limita dealurilor.
• Solurile aparţin clasei molisoluri (cernisoluri, 2003, sub stepă şi silvostepă) dar şi altor soluri extrazonale (lăcovişti - gleiosol, 2003, soloneţuri, soluri aluviale - aluviosoluri, 2003, vertisoluri - pelisol, 2003)
• Populaţia se ridică la cca. 1 milion de locuitori, cu 54 % în mediul urban. Densitatea ajunge la 102 loc/kmp, dar este cel mai scăzut bilanț natural din ţară.
• Aşezările sunt mai rare decât în celelalte subunităţi (cca. 3/100 kmp), există 10 oraşe şi 295 sate;
• O caracteristică pentru această câmpie, foarte importantă de altfel pentru explicarea condiţiilor socio-economice, ar fi că aici satele au un mare grad de urbanizare (beneficiază de atributele mediului urban in ceea ce priveşte: sistemul de canalizare, alimentare cu apă, încălzire, linii telefonice, etc.).
• Câmpia Banatului are cel mai mare număr de oraşe din toate unităţile Câmpiei Vestice (două oraşe mari: Arad şi Timişoara), alături de un oraş mijlociu (Lugoj) şi alte 7 mici.
• Cele mai importante resurse ale subsolului sunt apele minerale şi geotermale, hidrocarburi.
• În această unitate sunt reprezentate aproape toate ramurile şi subramurile, domină însă construcţiile de maşini, chimică, alimentară şi textilă, dar este concentrată în cele două oraşe mari (Timişoara şi Arad).
• Agricultura este foarte bine reprezentată atât de cultura plantelor (aici sunt suprafeţe întinse pe care s-au realizat lucrări hidroameliorative), cât mai ales de creşterea animalelor (porcine şi bovine);
• Căile de comunicaţie sunt foarte bine reprezentate atât de magistralele feroviare (I şi II, inelul Timişoarei, şi alte 8 - 9 linii de importanţă locală), şosele europene, naţionale şi judeţene;
• Oraşe: Timişoara (325.300 loc.), ocupă locul patru între oraşele ţării, după Bucureşti, este unul dintre cele mai mari centre industriale ale ţării, situat pe canalul Begăi, la altitudinea de 85 - 90 m, la încrucişarea drumurilor est - vest şi nord - sud pentru vestul ţării. A fost atestat documentar în anul 1266 sub numele de Castrus Timisiensis, s-a dezvoltat pe o veche aşezare dacică şi daco-romană. În secolul XI devine cetate, la 1514 a fost asediată de Gheorghe Doja, iar după 1522 devine raia turcească, timp în care aici s-a înfiinţat chiar o universitate musulmană. Începând cu secolele XVIII şi XIX, aici se dezvoltă puternic comerţul şi industria. În prezent, pe lângă o industrie puternic dezvoltată (sunt reprezentate aproape toate ramurile) Timişoara este şi un centru universitar puternic, centru cultural etc. Sub aspect turistic se remarcă prin muzeele sale (al Banatului, Muzeul Satului Bănăţean, Bastionul Cetăţii), prin clădirile deosebite între care amintim: Casa lui Eugeniu de Savoia, clădirea Teatrului Naţional şi a Operei, Catedrala Mitropoliei Banatului, etc. Arad (industria de vagoane, strunguri, textilă), se impune din punct de vedere turistic cu Muzeul Judeţean, cetatea oraşului ce datează secolul XVIII (1762 - 1783), Teatrul de Stat, în stil neoclasic, Palatul Culturii etc. Lipova oraş cu funcţie industrială, în care se află şi cetatea de la Şoimoş (din sec. XIII, centru al unui cnezat românesc, refăcută de Iancu de Hunedoara). Nădlac, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Curtici, Buziaş, Deta (au între 7.100 şi 14.000 loc.) din care Lugoj şi Lipova funcţionează ca aşezări din perioada feudală, iar celelalte au apărut după anul 1948. Sunt oraşe mici, cu funcţii industriale şi agricole, doar trei dintre ele au şi funcţie de transport foarte importantă pentru că sunt puncte de trecere a frontierei (Nădlac, Curtici, Jimbolia).

Subdiviziuni:

• Câmpiile Mureşului reprezintă un complex de tipuri de câmpii, toate situate pe conuri ale Mureşului. Limita nordică a acestora este dată de arealul subsident al Crişului Alb, iar în sud până la subsidenţa timişoreană.
• Câmpia Vingăi - câmpie piemontan - terasată, e cea mai veche şi mai întinsă câmpie mureşeană, situată la sud de lunca Mureşului, de la Lipova la Secusigiu (comuna Satu Mare).
• Câmpia Nădlacului este o câmpie piemontan - tabulară, cu pătura cea mai groasă de loess din toată regiunea (10 - 20 m), cu 3 - 5 soluri fosile şi cu o altitudine relativă peste Mureş de 10 - 20 m. Ea se întinde până la lunca Mureşului, în est are o limită convenţională cu Câmpia Aradului, în nord-vest graniţa cu Ungaria;
• Câmpia Aradului este piemontan - tabulară, cu pătură subţire de loess, se întinde la nord de Mureş, între Munții Zarand în est, Câmpia Nădlacului în vest şi graniţa cu Ungaria în nord - vest.
• Câmpia Jimboliei este situată pe stânga Mureşului, la sud-vest de Câmpia Vingăi şi în continuare ei. Este o unitate foarte netedă, cu crovuri şi unele dune sau vechi grinduri fluviatile ale Mureşului;
• Câmpia Arancăi reprezintă o deschidere, în con larg, a luncii Mureşului, începând de la Periam (SV). Este cea mai nouă câmpie a Mureşului, pe centrul său meandrând Aranca, râu ce-şi are obârşia în lunca Mureşului la Sânpetru German (la sud de Pecica);
• Câmpia Timişului
• are caracter de subsidenţă, manifestându-se activ încă din arealul Timişoarei unde există loessuri şi soluri fosile îngropate sub aluviuni.
• Câmpia Timişoarei este limitată la est de curba de 100 m (est Recaş - est Sârbova), în nord C. Vingăi (tot curba de 100 m), până la Satchinez inclusiv, în vest râul Pământul Alb (include şi Biled) în continuare cu Apa Mare până la localitatea Beregsău, iar de aici o linie convenţională până la Timiş. În sud, limita merge pe malul stâng al luncii Pogănişului şi până la Câmpia Buziaşului;
• Are drept subdiviziuni:
• C. Bega Veche după numele râului central;
• C. Bega Mică are în centru râul cu acelaşi nume, canalizat, care se varsă în Canalul Timişat (aproape paralel cu graniţa);
• Câmpia Birdei se dezvoltă între Timiş şi Câmpia Bârzavei;
• Câmpia Moraviţei este o câmpie joasă, de tip aluvionar, cu înălţimi de 80 - 100 m;
• Câmpia Lugojului
• reprezintă golful de câmpie ce se alungeşte către est pe Timiş şi Bega. Se compune din două câmpii joase de luncă şi trei câmpii de terase şi glacisuri. Limita estică este pe Timiş şi Bega, este convenţională, cu aproximaţie la localitatea Căvăran la cca. 154 m altitudine (pe Timiş) şi la vest de Traian Vuia (confluenţa pârâului Râu cu Bega, cca. 125 m alt.).
• Câmpia Timişanei, după râul ce coboară din dealuri la Lugoj şi merge apoi paralel cu Timişul până la limita vestică a ei. Reprezintă în fapt lunca largă a Timişului;
• Câmpia Glavţei (după râul paralel Begăi, care vine din Dealurile Sărazului, sub numele de Săraz). Se compune din lunci de 3 - 4 km lăţime;
• Câmpia Honoriciului (numită şi a Sinersigului), cuprinde terasele 1 - 4 pe stânga Timişului până la valea Cinca, de unde terasele se pierd aproape total în glacisuri.
• Câmpia Ţipariului reprezintă câmpia de terase dintre Bega şi Timiş (la nord de Lugoj);
• Câmpia Lucareţului este o fâşie de terase situată în arealul bazaltelor de la Lucareţ;
• Câmpia Bârzavei constituie o unitate complexă de glacis piemontan vechi, uşor modelat ulterior, plasată în semicerc sub dealurile Buziaşului şi ale Tirolului. Se extinde de la Golful Lugojului până la graniţa cu Serbia. Văile largi ale râurilor Pogăniş şi Bârzava o subdivid în trei:
• Câmpia Buziaşului ţine din stânga văii Cinca până în stânga văii Pogăniș;
• Câmpia Tormacului are formă de triunghi, ca un con între luncile văilor Pogăniş şi Bârzava;
• Câmpia Gătaiei are formă de U deschis spre graniţă, în care pătrunde ca un sac Câmpia joasă a Moraviţei. Se extinde din dreapta văii Bârzava spre sud.

PODIŞUL DOBROGEI - material realizat după Ielenicz şi Săndulache, 2008: România, podişuri şi dealuri, Edit. Universitară, Bucureşti.

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE

Podişul Dobrogei se întinde pe cea mai mare parte a unităţii naturale Dobrogea (10.400 km2, adică 4,3 % din teritoriul ţării noastre). Este încadrat în nord şi vest de Dunăre, iar la est de Marea Neagră. În sud, ca unitate naturală, depăşeşte graniţa cu Bulgaria.

Această provincie a fost cunoscută în istorie sub denumirile: Scythia Minor - în antichitate, în secolul XI - Paristrion, iar în secolul XIV când conducător era Dobrotici teritoriul respectiv a fost numit (în turceşte) Dobrugi-ille.

Denumirea geografică de "Podişul Dobrogei" a apărut în secolul XX, mai ales în lucrările lui C.Brătescu. Pentru subunităţi, V. Mihăilescu foloseşte denumirea de "platforme" (Platforma Dobrogei de Nord; Platforma Dobrogei de Sud).

Din provincia Dobrogea, arealele care nu au caracteristici de dealuri şi podişuri se află în nord, nord-est (Delta Dunării şi Câmpia fluvio - lagunară) şi pe latura de vest (fâşia joasă care formează Lunca Dunării); aici limita podişului prezintă un traseu sinuos. Pe latura de est, îndeosebi la sud de Capul Midia, marginea podişului faţă de Mare corespunde cu linia de ţărm.

În cea mai mare măsură, limita faţă de unităţile vecine este subliniată de: diferenţe de nivel bruşte (peste 100 m în sudul Dobrogei şi peste 250 m în nord), versanţi povârniţi, deosebiri structurale. Versanţi abrupţi sunt şi spre Mare, dar diferenţa de nivel nu depăşeşte decât rar 20 m.

CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC

ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ

Podişul Dobrogei reprezintă un sistem structural rigid, realizat treptat, din proterozoicul inferior până la începutul mezozoicului, prin sudarea a trei subunităţi cu poziţie sudică, centrală şi nordică. Contactul dintre ele se face în lungul unor fracturi profunde.

Limitele acestora depăşesc cadrul propriu-zis al podişului. Înaintează spre vest până dincolo de Dunăre (falia Sărata le separă de Platforma Valahă); în est intră sub apele Mării Negre, fiind flexurate; în nord, falia Sfântu Gheorghe (paralelă cu braţul Sfântu Gheorghe) le separă de Depresiunea Nord Dobrogeană; spre sud depăşesc limita administrativă a ţării noastre, mergând spre Balcani.

Formarea Dobrogei a început în proterozoicul inferior, când în extremitatea sudică funcţiona un bazin tectonic. După orogeneza kareliană, aici rezultă un relief exondat, în nordul căruia s-a extins bazinul tectonic. Mişcările tectonice din orogeneza baikalină (proterozoicul superior) fragmentează unitatea sudică în mai multe blocuri, dar încep cutarea şi formaţiunile din Dobrogea Centrală, procese care se vor continua în paleozoicul inferior când, prin exondare, va rezulta un sistem montan care se dirija spre NV, în afara Dobrogei, formând aşa zisa "cordilieră cumană". Deci la începutul paleozoicului existau ca uscat unitatea sudică, formată din gnaise granitice şi şisturi cristaline mezometamorfice şi unitatea centrală cu şisturi cristaline mezometamorfice şi şisturi verzi (nume legat de abundenţa cloritului). Limita de demarcaţie dintre ele este falia Palazu - Capidava - Ovidiu (fig. 16).

În paleozoicul mediu aceste unităţi devin rigide, formând o platformă, iar depresiunea tectonică se va păstra în nord-vest. Mişcările hercinice din paleozoicul superior produc aici: cutarea şi metamorfozarea; dezvoltarea de magmatite care dau mase importante de granite amfibolice (în centrul Munţilor Măcin) şi granite alcaline (Turcoaia). Evoluţia ulterioară a condus la detaşarea a trei subunităţi diferite: Măcin în NV, care devine repede rigidă şi se alătură platformei din sud; Tulcea unde funcţia de bazin sedimentar se reia în triasic şi jurasic când se acumulează conglomerate, gresii şi mai ales calcare ce vor fi cutate de mişcările kimmerice şi când se pun în loc diabaze în partea central-estică şi porfire la vest; ulterior, regiunea devine un uscat rigid şi se alătură celorlalte; Babadag, care în jurasicul superior dar mai ales în cretacic devine submersă favorizând acumularea de conglomerate şi calcare care au fost cutate de mişcările alpine (a rezultat un sinclinoriu).

Deci, după consolidarea fiecărei unităţi şi subunităţi acestea au devenit rigide, suferind lăsări sau ridicări cu amploare diferită şi pe durată deosebită. Ca urmare, fazele de exondare şi de nivelare au alternat cu faze de imersie, când s-au acumulat depozite sedimentare. Ca urmare, sub raport structural, la toate se pot separa un fundament cristalin şi o suprastructură sedimentară cu depozite din mai multe cicluri.

Ciclurile de sedimentare din cele trei unităţi sunt diferite ca număr (fig. 17).

În Dobrogea de Sud se separă:

• ciclul paleozoic (silurian-devonian) cu formarea de cuarţite şi de argilite negre; se încheie prin exondarea de la finele paleozoicului şi triasic (mişcările hercinice şi kimmerice vechi);
• ciclul jurasic-barremian cu depuneri de carbonatite, întrerupt de exondarea

apţiană determinată de mişcările mezocretacice;

• ciclul cretacic cu acumulări de microconglomerate, gresii, calcare marnoase,

întrerupt de mişcările laramice;

• ciclul paleogen când se depun, în eocen, calcare cu numuliţi, iar în oligocen argile

şi şisturi bituminoase, disodile; este întrerupt de reflexul mişcărilor savice din spaţiul carpatic;

• ciclul miocen-superior cu badenian (argile, gresii, nisipuri, marno-calcare) şi

sarmaţian (calcare lumaşelice);

• ciclul pliocen, doar în sud-vestul Dobrogei, cu un facies marnos în ponţian, nisipos

în dacian şi calcare lacustre în romanian.

În Dobrogea Centrală s-au produs două cicluri:

• ciclul jurasic cu depozite carbonatice (conglomerate, calcare, marno-calcare,

calcare recifale);

• ciclul cretacic prin înaintări din Dobrogea de Sud; în general precumpănesc

faciesurile litorale cu pietriş şi nisip.

În Dobrogea de Nord ciclurile s-au înregistrat doar în est şi sud. Astfel, în zona Tulcea sunt depozite triasice şi jurasice (liasic); în zona Babadag apar cicluri din jurasic superior şi cretacic.

În aceste condiţii, în Dobrogea există o mare varietate petrografică. Mai importante sunt: rocile cristaline proterozoice mezo- şi epimetamorfice; rocile paleozoice (prezente îndeosebi în Dobrogea de Nord) formate din şisturi argiloase, cuarţite, calcare, conglomerate şi magmatite granitice; rocile mezozoice calcaroase, dar şi cu conglomerate, gresii în faciesuri litorale, iar în zona Tulcea cu eruptiv de diabaze şi porfire; rocile neozoice reprezentate de formaţiuni sedimentare variate; se impun în Dobrogea de Sud unde la suprafaţă apare placa de calcar sarmaţian.

Pe o mare parte a teritoriului dobrogean, există loessuri şi depozite loessoide din pleistocen. Au grosimi de la câţiva metri la aproape 20 m (mai groase pe laturile de vest şi est, în depresiuni şi pe văi şi mai subţiri pe platourile interfluviale). Materialul provine din surse diferite (aluviuni din Lunca Dunării, materiale fine de pe platforma continentală, şi din dezagregarea în loc a rocilor etc.). Transportul prafurilor s-a făcut eolian (Dobrogea de Sud) şi prin procese eoliene şi deluviale în rest. Ana Conea a separat cinci orizonturi principale de loess ce alternează cu soluri fosile.

În concluzie, în Dobrogea, urmare a unei îndelungate evoluţii în fiecare unitate, se pot separa un tip de structură a fundamentului şi altul al cuverturii sedimentare.

În Dobrogea de Sud, soclul puternic cutat este fragmentat în mai multe blocuri denivelate; denivelările s-au înfăptuit până în mezo-cretacic şi au antrenat depozitele din ciclurile vechi de sedimentare; sedimentarul neozoic de deasupra are o structură tabulară cu uşoare boltiri sau flexuri.

În Dobrogea Centrală, şisturile verzi sunt prinse într-un sistem de anticiclinorii şi sinclinorii cu cute strânse simetrice, orientate, vest-est. Doar în nord, la contactul cu unitatea Babadag, mişcările hercinice au imprimat cutelor şi o orientare NV-SE. Sedimentarul care le ocupă a suferit doar ondulări largi (cute cu orientare oblică faţă de cea a fundamentului).

Fig. 16.

În Dobrogea de Nord ies în evidenţă orientarea NV-SE a cutelor date de mişcările hercinice şi ondularea sedimentarului mezozoic (îndeosebi în Podişul Babadagului).

Neotectonica cuaternară s-a caracterizat prin lăsări slabe spre est în jumătatea nordică şi o ridicare uşoară în cea sud-vestică în holocen (azi 3...5 mm/an). Aceasta s-a reflectat în hipsometria regiunii şi în desfăşurarea şi mărimea pe anumite direcţii a bazinelor hidrografice.

Relieful

Caracteristici morfometrice şi morfografice. Podişul Dobrogei are o altitudine medie, pe ansamblu, în jur de 125 m constituind o unitate joasă. Înălţimile cele mai mari se găsesc în nord-vest, în Munţii Măcin (Vf. Ţuţuiatu, 467 m). De altfel, aici, doar în patru vârfuri (Pietrosu 426 m, Ţuţuiatu, 467 m, Moroianu 428 m, Priopcea 409 m), este depăşită valoarea de 400 m. Se mai adaugă Vf. Ţuguiata (400 m) şi Vf.Săcari (401 m) situate la sud de Podişul Atmagea. În nord-vestul Dobrogei se află concentrate culmile şi dealurile izolate ce depăşesc 300 m (2,5 % din suprafaţa podişului). Între 100 şi 200 m se desfăşoară aproape 42 % din podiş (precumpănitor în centru şi sud-vestul acestuia), iar sub 100 m circa 47% (dezvoltare mare în partea de est şi între Cernavodă şi Constanţa); restul de 8,5 % aparţin intervalului hipsometric 200...300 m.

Altitudinile minime care pot fi încadrate la podiş sunt în jur de 10...15 m, în sectorul sud-estic, prin includerea la unităţile de podiş a fâşiei de ţărm.

Pe ansamblul Dobrogei se constată o înclinare dublă, pe de o parte, din nord şi sud către centru (Cernavodă-Constanţa), iar, pe de altă parte, o coborâre mai lentă sau mai bruscă spre Dunăre (vest) şi mare (est).

Structura orohidrografică relevă câteva particularităţi impuse, în bună măsură, de evoluţia din cuaternar.

În primul rând, iese în evidenţă linia marilor înălţimi care, urmărită de la nord la sud descrie o curbă (NV-SE) în Dobrogea de Nord şi NE-SV în Dobrogea de Sud, menţionată şi explicată încă de C.Brătescu (1928).

În partea nordică, interfluviile se dezvoltă frecvent sub trei forme: culmi rotunjite (pe conglomerate, gresii), creste pe cuarţite şi o suită de vârfuri rotunjite separate de şei adânci (urmare a prezenţei unor formaţiuni dure incluse în masa sedimentară). În centrul şi sudul podişului se desfăşoară interfluvii plate, care formează platouri întinse (peste 10 km lăţime). Doar către Dunăre, Casimcea şi Carasu fragmentarea mai intensă a dus la apariţia unor platouri mai înguste.

În NV şi NE, şesurile aluviale din lungul văilor, dar mai ales din depresiuni (Nalbant) sunt frecvent dominate cu 150...250 m de dealuri izolate formate din roci magmatice sau din calcare (inselberguri). Versanţii cu pantă mare (peste 25 %) se termină prin pedimente.

Fig. 17.

Văile principale în jumătatea nordică sunt orientate spre mare, iar în cea sudică spre Dunăre; ele sunt o parte din traseele râurilor din pliocenul superior, formate în raport cu panta generală a reliefului. Neconcordanţa între poziţia actuală a cumpenei de ape principală şi linia marilor înălţimi în jumătatea sudică a podişului se datoreşte neotectonicii din holocen care s-a manifestat prin ridicări mai intense în sud-vestul Dobrogei.

Văile principale prezintă frecvent două sectoare diferite ca înfăţişare. La obârşie abundă reţeaua de văiugi şi viroage care imprimă culmilor limitrofe o fragmentare accentuată. Urmează un culoar larg care se deschide tot mai mult spre Dunăre sau Mare (uneori capătă înfăţişarea unor golfuri depresionare). Pe fundul văilor albia este îngustă, iar de la ea, lateral, se dezvoltă glacisuri largi. Înclinarea versanţilor este în funcţie de rocă sau structură. Astfel, în roci dure, loess şi pe fronturi structurale panta este mare (uneori apar abrupturi), iar fragmentarea torenţială înregistrează valori ridicate (peste 2 km/km2). Versanţii tăiaţi în roci sedimentare, cu rezistenţă mică sau care corespund parţial suprafeţelor structurale, au pante mai reduse şi sunt slab fragmentaţi.

Înălţimile mai mari din vecinătatea fluviului fac ca energia de relief majoră să înregistreze valori mari în nord şi vest (între 200 şi 300 m) pe când spre Mare şi în sud ea este sub 50 m. Valori reduse (sub 100 m) sunt în lungul văilor principale.

Treptele de relief. Suprafeţe de nivelare. Primul care a pus problema existenţei lor a fost Gh.Murgoci (1912) care vorbeşte de o peneplenă dobrogeană. Emm. De Martonne (1924) separă Platforma Niculiţel la 300 m şi Platforma superioară a Tulcei la 150 m. Ulterior, C.Brătescu (1928) distinge Platforma Taiţa - Slava (sarmaţiană) care coboară din Măcin (450 m) spre S şi E (la 300 m) şi Platforma Tulcea (Teliţa - Dunavăţ), rezultată prin abraziune în ponţian superior - levantin; ea s-ar continua până în Dobrogea de Sud. A.Nordon (1930) a identificat patru nivele de eroziune la ±400 m (Greci) şi ±300 m (Niculiţel) postsarmaţiene (pliocen), apoi nivelul Tulcea la 180...200 m (levantin) şi un nivel la 80...100 m (cuaternar).

În Dobrogea Centrală şi de Sud, I.Rădulescu (1965), P.Coteţ (1968), N.Basarabeanu, I.Marin (1973) disting mai multe etape de nivelare intercalate între faze cu mişcări tectonice care au ridicat diferit compartimentele dobrogene. Ca urmare, în Dobrogea de Nord s-a realizat o suprafaţă cu caracter policiclic (paleozoic superior - prejurasic), în Dobrogea Centrală, în afara acesteia (în mare măsură exhumată), mai există o suprafaţă care retează calcarele jurasice, iar în Dobrogea de Sud, pe de-o parte, fiecare discordanţă stratigrafică (surprinsă în foraje sau exhumată parţial) aparţine unei faze de nivelare, iar, pe de altă parte, o suprafaţă ce taie placa calcarelor sarmaţiene aparţine modelării pliocene.

Gr.Posea (1981-1983), cartând pedimentele din Dobrogea de Nord şi Centrală ajunge la următoarele concluzii: modelarea îndelungată a reliefului s-a materializat printr-o pediplenă; mişcările valahe de la finele pliocenului au ridicat diferenţiat acest uscat (mai accentuat la nord); în villafranchian şi pleistocen se realizează nu numai fragmentarea acestuia ci şi o evoluţie de tip "pediment", favorizată de rocă (mozaic petrografic în care se impun rocile eruptive, conglomeratele şi gresiile), climat (uscat, uneori cu caracter deşertic) şi nivelul de bază coborât; evoluţia a fost activă şi în fazele periglaciare din pleistocenul superior când dominau dezagregările; ea se continuă foarte slab şi azi datorită climatului de stepă.

Pe baza acestora se pot trage următoarele concluzii, prezentate pe larg şi argumentat într-un material de sinteză de N. Popescu, M. Ielenicz (2006).

În Dobrogea se poate vorbi de o pediplenă, rezultat al unei îndelungate evoluţii policiclice şi poligenetice care ratează formaţiuni de vârste extrem de diferite (de la precambrian la sarmaţian). Ultimul ciclu (postsarmaţian) corespunde modelării plăcii de calcar din Dobrogea de Sud. Pediplena are înălţimi diferite ca urmare, pe de o parte, a ridicării cu intensităţi deosebite a compartimentelor Dobrogei în pliocen şi cuaternar iar pe de alta datorită rezistenţei diferite a rocilor la atacul eroziunii romanian-pleistocene. În ultima parte a acestui interval s-a creat şi terasa de abraziune lacustră semnalată de C.Brătescu în colţul de sud-vest al Dobrogei.

În intervalul romanian-pleistocen superior, în Dobrogea de Nord şi Centrală (parţial) s-au individualizat pedimente cu altitudini diferite, dar în general sub 140 m (fig. 19).

În pleistocenul superior, cea mai mare parte a Dobrogei este acoperită de formaţiuni loessoide. Acestea au fosilizat atât pediplena, cât şi pedimentele. În multe locuri îndepărtarea lor a dus la scoaterea la zi a suprafeţelor respective.

Terasele. Problema teraselor se referă deopotrivă la cele de abraziune, cât şi la cele fluviatile.

Emm. de Martonne aminteşte de două trepte la 20-30 m şi 60-80 m aflate pe dreapta Dunării în amonte de Tulcea, fără a le preciza originea şi vârsta. C.Brătescu (1928) prezintă trei terase de abraziune, la 30-50 m, 25-50 m şi 5-8 m. Al. Roşu (1976) indică terase de abraziune la 10 m, 15-20 m, 30-45 m, 55-65 m, 75-85 m şi 95-100 m pe care le leagă de oscilaţii ale nivelului mării în cuaternar, care nu se justifică prin condiţiile paleogeografice din pleistocen. I. Rădulescu descrie 3-5 terase în bazinul râului Casimcea.

Gr. Posea şi colab. (1982) indică o singură terasă de abraziune la 2-4 m formată în timpul transgresiunii din holocen. Celelalte trepte până la 25 m altitudine sunt fie trepte rezultate prin modelarea în loess (prin tasare, sufoziune, deplasări), fie trepte lito-structurale.

În ceea ce priveşte terasele de pe principalele văi, deşi au fost semnalate între una şi patru trepte până la altitudinea de 40 m, ele nu se confirmă întotdeauna. Sigur există o terasă la 2-5 m şi o treaptă locală la 10-15 m. Cele mai multe din treptele considerate ca terase sunt, însă, glacisuri sau au caracter lito-structural (M. Ielenicz, 1988).

Fig. 18, 19.

Luncile ocupă peste 80% din complexul de vale. Lăţimile cresc din amonte (150...250 m) în avale (adesea în sectorul inferior ajung la peste 1 km), panta generală scade de la 2...3 m/km la 0,5...0,1 m/km. Depozitele de luncă, care cresc în grosime spre vărsare unde ating 8...20 m, se compun din două complexe, unul inferior, psefito-psamitic cu lentile de argilă şi altul superior, argilo-nisipos (C.Brătescu, N.Basarabeanu). Contactul luncilor cu versanţii este marcat de poale coluvio-proluviale.

Caracteristică este transformarea unei părţi din cursul inferior al râurilor în limanuri fluviatile (în sud-vestul Dobrogei) şi fluvio-maritime, ca urmare a barării gurilor de vărsare cu aluviuni aduse de Dunăre sau a creării de cordoane litorale în ultima transgresiune (valahă). O parte din limanuri, îndeosebi cele fluviatile, se află într-o fază avansată de colmatare. Realizarea sistemului de irigaţii, cât şi a căii navigabile prin centrul Dobrogei a dus la modificări importante în fizionomia luncilor şi a limanelor.

Modelarea actuală. Diversitatea petrografică, varietatea pantelor şi condiţiile climatice determină manifestarea intensă a câtorva procese (şiroire, torenţialitate, spălare în suprafaţă pe versanţii cu pantă mai mare, tasare şi sufoziune pe loessuri, alunecări, prăbuşiri şi surpări în fazele care determină cele mai mari degradări de teren. Se adaugă procesele din lungul ţărmului, diferenţiate în sectoarele de faleză şi de plajă.

Relieful structural şi petrografic. Pe ansamblu, modelarea îndelungată şi realizarea unei suprafeţe de tip pediplenă a dus la retezarea tuturor structurilor indiferent de vârstă.

Ridicarea în pliocen-cuaternar a Dobrogei (mai ales în jumătatea nordică), a impulsionat fragmentarea vechii pediplene şi punerea în evidenţă a anumitor forme legate fie de structură, fie de rocă (I.Popovici şi colab., 1984). În acest sens, reprezentative sunt:

• văi axate pe sinclinale (Luncaviţa, Slava) sau pe anticlinale (Valea Albă);
• depresiuni pe anticlinale (Megina, Boclugea);
• văi desfăşurate pe contacte, în lungul faliilor (Valea Adâncă, Peceneaga, Fântâna

Mare);

• depresiuni tectonice (Nalbant, Cerna - Mircea Vodă);
• culmi alungite şi martori de eroziune rotunjiţi pe roci vulcanice (M. Măcin);
• creste pe şisturi cuarţitice (Culmea Pricopan);
• exocarst în calcare triasice şi jurasice, cretacice - lapiezuri (în Dealurile Tulcei,

Podişul Babadag); doline şi polii (Amzacea, Negru Vodă, Mereni), chei şi canarale (Canaraua lui Olteanu, C.Hârşova, C.Cheii, C.Fetii);

• endocarst (peşteri pe Valea Mangaliei, Sevendic şi Vederoasa, peştera Movile

etc.);

• carst fosil în calcare situate la nivele diferite (îndeosebi în Dobrogea de Sud).

Formarea şi evoluţia reţelei hidrografice. Organizarea reţelei hidrografice prezente

astăzi în Dobrogea s-a înfăptuit de la finele pliocenului şi până în actual. Mişcările de ridicare, mai intense în unele sectoare, unde au creat boltiri (în sud-vest şi Măcin etc.), au facilitat dezvoltarea văilor înguste antecedente iar în unele situaţii a cheilor epigenetice (Crucea, Stupina).

Valea Carasu este singura unde s-au pus probleme cu caracter evolutiv. Peters şi R.Sevastos (1903) au emis ideea unui curs al Dunării pe direcţia văii Carasu spre Mare. Ea a fost combătută de Emm. de Martonne. C.Brătescu a arătat că aceasta reprezintă un vechi liman fluvial care funcţiona încă la mijlocul secolului trecut; el a rezultat pe o vale veche care, în pleistocen, avea albia cu mult sub nivelul actual (20...33 m); ea a fost umplută cu materiale care au la Cernavodă 21 m grosime. Neconcordanţa dintre profilul liniei de culme care coboară de la peste 140 m în vest la circa 56 m în est (în sectorul de cumpănă) şi acela al luncii ce înclină slab de la est spre vest, este explicată prin ridicarea accentuată suferită de podiş în sud-vest, în pleistocen. Reţeaua de văi orientate spre est din Dobrogea s-a desăvârşit în holocen în urma proceselor care au avut loc în zona de ţărm, în condiţiile în care nivelul mării mai întâi s-a ridicat la +3 m, apoi a coborât la - 1m şi, în final, s-a fixat la poziţia actuală. Văile actuale reprezintă nişte văiugi de la obârşia unor artere hidrografice pleistocene care se prelungeau în wurm mult la est de linia de ţărm actuală. Ele mai întâi au fost scurtate prin ridicarea nivelului mării (le-a acoperit cursul mijlociu şi inferior), iar prin construirea ulterioară de cordoane de nisip au fost închise, rezultând limane.

Clima

Podişul Dobrogei are un climat continental cu nuanţe de excesivitate accentuate. Cea mai mare parte a sa se încadrează în ţinutul climatic de câmpie. Doar sectoarele nordic şi nord-vestic (înălţimile depăşesc 300 m) fac parte din topoclimatul dealurilor joase.

Caracteristicile climatice (fig.19,20) sunt determinate de următorii factori:

• o cantitate mare de radiaţie solară >125 kcal/cm2/an (maximum în iulie de 20 kcal/cm2) legată şi de o durată anuală de strălucire a Soarelui de 2200...2500 ore;
• deschidere largă spre nord, est şi sud, care determină o frecvenţă mare a maselor de aer de pe aceste direcţii;
• existenţa bazinului Mării Negre către care se concentrează activitatea ciclonală, îndeosebi a celei din Marea Mediterană;
• existenţa bălţilor Dunării şi a Deltei Dunării care determină modificări în regimul parametrilor climatici şi în cel al unor fenomene meteorologice;
• relieful şters, lipsit în mare măsură de pădure şi prezenţa unor interfluvii largi netede ce favorizează accentuarea climatului continental.

Se pot deosebi trei unităţi cu caracteristici climatice distincte:

Topoclimatul de dealuri joase. Cuprinde partea de nord-vest a podişului, cu înălţimile, fragmentarea şi gradul de împădurire cele mai ridicate. Aici se înregistrează temperaturi medii de 100 C anual, - 20 C în ianuarie şi 210 C în iulie, amplitudini termice ceva mai moderate (650), circa 90...100 zile cu îngheţ, o nebulozitate medie (5,1...5,4 zecimi) de care sunt legate circa 60...65 zile senine şi 100 zile cu cer complet acoperit.

Anual cad, în medie, 550 mm de precipitaţii din care aproape jumătate se înregistrează vara sub formă de averse; ninsoarea se produce în medie în 15 zile, iar stratul de zăpadă cu grosime centimetrică se păstrează în jur de 20 zile.

Topoclimatul de podiş jos. Este caracteristic celei mai mari părţi din regiune, unde înălţimile sunt sub 200 m. Valorile medii termice indică o uşoară creştere din Dobrogea Centrală spre cea Sudică (anual, de la 100 la 110 C; în ianuarie, de la - 20 la -10 C, în iulie de la 230 la 240 C. Aici se înregistrează peste 220 zile fără îngheţ şi peste 40 de zile tropicale. Ca urmare a evapotranspiraţiei puternice (700 mm) şi a precipitaţiilor de numai 400...450 mm, deficitul de umiditate este foarte mare (în jur de 300 mm).

Precipitaţiile cad în circa 90 de zile şi sunt distribuite neuniform în timpul anului. Aproape 60% din volumul lor se produce în sezonul cald (maximul - în iunie); precipitaţii însemnate cad şi toamna când, în noiembrie, se produce adesea al doilea maxim. Ploile torenţiale, care au frecvenţă mare, sunt caracterizate prin cantităţi însemnate de apă (maximum în 24 ore în nord-est a fost de 140 mm, iar în sud - de 190 mm).

Topoclimatul litoralului. Cuprinde o fâşie de 5...10 km lăţime unde se resimte influenţa Mării Negre. Deşi media anuală a temperaturii este mai ridicată, 11,20 C, vara ele sunt mai scăzute (21,50C....22,50C) în raport cu interiorul podişului, iar iarna ceva mai ridicate + 0,50C (Mangalia). Amplitudinea termică absolută oscilează între 600C şi 630C, numărul de zile fără îngheţ este mai mare, fenomenele de iarnă sunt mult diminuate etc.

Apele

Caracteristicile hidrografice, hidrologice, hidrogeologice sunt influenţate în mod deosebit de climatul excesiv continental (precipitaţii puţine şi cu repartiţie extrem de neuniformă) şi de rocile permeabile pe grosimi mari (asigură o infiltraţie rapidă şi cantonarea apei la adâncime în diferite nivele de carstificare). În ultimii 30 ani, prin lucrările efectuate pentru irigaţii şi transport fluvial, omul a devenit un factor la fel de puternic în producerea unor modificări de esenţă.

Pânzele de apă la suprafaţă aproape că lipsesc. Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse şi sunt extrem de fluctuante. Stratele de adâncime se găsesc cantonate îndeosebi în nivelele calcaroase; sunt ape cu debit bogat, carbonatate; în Dobrogea de Sud au şi un uşor caracter artezian.

Fig. 20.

În Dobrogea de Sud în sectorul de litoral Mangalia - Neptun sunt izvoare mezotermale sulfuroase, iar la Hârşova şi Topalu - termale.

Reţeaua hidrografică este tributară Dunării şi Mării Negre; în sud există un mic sector endoreic desfăşurat într-o regiune calcaroasă. Râurile lungi au sub 50 km şi suprafeţele bazinului (la cele mari) de ordinul a sute de km2; cele mai multe se termină în lacuri de tip liman (fig.21).

Marea majoritate a râurilor au curs intermitent. Cele mai mari au o albie îngustă prin care, în intervalele secetoase, se scurge o cantitate mică de apă, dar care la viituri sunt neîncăpătoare, apele revărsându-se şi provocând inundaţii. La averse se transportă cantităţi importante de nămol, masa de apă cu noroi care acoperă în întregime fundul văilor se transformă într-un agent care realizează o eroziune puternică. În Dobrogea acest fenomen se numeşte "sel".

Alimentarea este pluvial moderată deşi, din volumul de precipitaţii, cantitatea care participă direct la scurgere este modestă (între 4 şi 9%); alimentarea subterană este şi mai mică (1,5 - 2%), căderea precipitaţiilor fiind foarte neuniformă atât anual, lunar, sezonier cât şi de la an la an. Debitele medii multianuale sunt foarte mici (0,03 m3/s la Teliţa, 0,29 m3/s la Topolog şi 0,4...1 m3/s la Casimcea). În regimul scurgerii există un maxim legat de aversele din iunie - iulie, dar şi o uşoară creştere toamna (octombrie - noiembrie). Scurgerea maximă se produce la viituri (durata medie 7...28 ore, cu un interval de intensitate mare de 3...8 ore); se înregistrează brusc şi frecvent, prezintă un "front" hidraulic de 1...2 m şi o viteză de 5...7 m/s (I.Ujvári).

Râurile din zona carstică sunt seci; doar la ploile foarte mari prezintă o scurgere rapidă, cu efecte distrugătoare (I.Ujvári, 1972).

Hidrochimic apa lor este carbonatată. Doar pe litoral există o mai mare varietate.

Limanurile apar frecvent în vest şi est (în jumătatea sudică a podişului). Se adaugă unele lagune. Cele mai însemnate lacuri (fig. 22, 23) sunt: Oltina (19 km2), Mârleanu (7,7 km2), Baciu (3,4 km2), Taşaul (22,7 km2), Siutghiol (19,56 km2), Tăbăcăria (0,96 km2), Agigea (0,55 km2), Techirghiol (22,1 km2 şi adâncime de 9 m), Tatlageac (1,41 km2), Mangalia (2,6 km2). Lacurile de baraj sunt mai puţine. Salinitatea variază de la 0,45g/l la Siutghiol, la 75...95 g/l la Techirghiol (A.Breier, 1978).

Vegetaţia şi fauna

Deşi ocupă un teritoriu restrâns, în cuprinsul Podişului Dobrogei se desfăşoară areale aparţinând la două provincii biogeografice: pontică din nord şi până în sud şi moesică în sud-vest ( Antonescu, C.,Călinescu, R. şi colab., 1969).

Această situaţie a fost determinată de patru factori: desfăşurarea reliefului între 0 şi 467 m; condiţiile climatice cu unele variaţii notabile în umezeală şi regim termic, evoluţia florei şi faunei în pliocen şi cuaternar, prezenţa Mării Negre. Un rol foarte mare l-a avut omul care, în ultimele două secole, prin defrişare şi desţelenire a redus enorm suprafaţa cu vegetaţie naturală, locul acesteia fiind luat de culturile agricole.

Fig. 21.

Pădurea. Există suprafeţe mici în Munţii Măcin, Dealurile Tulcei, podişurile Babadag şi Casimcea, precum şi sud-vestul Dobrogei cu elementele submediteraneene, mediteranean-balcanice şi orientale, tauric-caucaziene, mediu-europene (I.Popovici şi colab., 1984). În nord precumpănesc gorunul, teiul şi carpenul care, după N.Doniţă (1969), alcătuiesc un etaj mezofil de tip balcanic; în centru (Casimcea), teiul şi stejarul brumăriu (se adaugă carpenul şi frasinul) alcătuiesc păduri dese într-un al doilea etaj xerotem (mediteranean); în sud, în Podişul Oltinei, se regăsesc elementele celor două etaje, dar abundă cele mezofile - frasin şi carpen (fig. 24).

Fauna pădurilor se remarcă prin numărul mare de păsări (turturele, sitari, şoimi etc.), iar dintre mamifere - căpriorul, mistreţul, veveriţa şi specii de şoareci. În rândul reptilelor importante sunt: broasca ţestoasă, guşterul vărgat, şerpi, tritonul cu creastă şi Vipera ammodytes montandoni (vipera cu corn).

Există unele animale aclimatizate - cerbul lopătar (Podişul Babadag), muflonul (în SV Dobrogei), fazanul (rezervaţiile Valul lui Traian, Fântâniţa, Murfatlar - fig. 25).

Silvostepa şi stepa. Cuprind cea mai mare parte din Podişul Dobrogei. Au fost desţelenite, încât asociaţiile de silvostepă şi stepă ocupă azi areale mici.

Silvostepa ocupă culmile şi podurile interfluviale mai înalte (100 - 150 m). În jumătatea nordică a Dobrogei apare în Podişul Babadag, în Dealurile Tulcei, sudul Podişului Niculiţel şi în Podişul Casimcei; este alcătuită din stejar pufos, stejar brumăriu şi arţar tătărăsc, precum şi şibleacuri.

În sud-vestul Dobrogei abundă elementele submediteraneene (stejar pufos, stejar brumăriu, cărpiniţă - Carpinus orientalis, mojdrean - Fraxinus ornus, cer - Quercus cerris, tei, alun etc.); şibleacul este format din scumpie, mojdrean, cărpiniţă şi păliur.

Stepa ocupă cea mai mare parte a provinciei, desfăşurându-se larg în centru şi est, la altitudini mai mici de 100 m. Vegetaţia tipică este, în prezent, pe areale mici întrucât cele mai multe terenuri au fost luate în cultură. În componenţa ei, speciilor pontice le revin 25%. Precumpănesc asociaţiile cu pir, colilie, pelin.

Fauna caracteristică este cea de rozătoare (popândău, iepure, orbete, dihor, nevăstuică), păsări (graur, coţofană, potârniche), reptile (şerpi, vipera cu corn) etc.

Vegetaţia şi fauna acvatică este limitată la arealele limanelor (crap, roşioară, ştiucă, şalău).

Cea mai mare parte a Munţilor Măcin (între pedimentele de la contactul cu Lunca Dunării, depresiunile din vest şi culoarul Jijila - Taiţa) formează Parcul Naţional Măcin, ce are o suprafaţă de 11.345 ha. Sunt ocrotite elemente de natură geologică, floră, faună, relief şi tot ansamblul de peisaje care se individualizează aici. În cadrul său este rezervaţia forestieră Valea Fagilor (154 ha).

Solurile

Pedogeografic, se încadrează în regiunea est-europeană, provincia danubiano-pontică. Un rol distinct în dezvoltarea tipurilor de sol de aici l-a avut clima excesiv continentală. Arealul cel mai extins îl au molisolurile (cernisoluri, cf. S.R.T.S., 2003), iar cel mai restrâns cele argiloiliviale (luvisoluri) şi cele intrazonale, impuse mai ales de rocă (fig. 26). Desfăşurarea principalelor tipuri de sol relevă o oarecare etajare.

Fig. 22, 23, 24, 25.

Molisolurile (Cernisoluri). Sunt reprezentate de diferite cernoziomuri şi soluri bălane. Solurile bălane (kastanoziomuri) se află pe latura de vest, în Depresiunea Nalbant şi în jurul complexului lagunar Razelm - Sinoe, spre Taşaul; au procentul cel mai mare de carbonaţi; humusul este ceva mai puţin decât la cernoziomuri; au fertilitate bună pentru culturi, dar se impune irigarea.

Cernoziomurile se întâlnesc îndeosebi pe terenurile mai puţin înclinate din jumătatea de est. Prezintă carbonaţi îndeosebi în jumătatea superioară a orizontului A (unele din acestea au fost numite în clasificarea din 1968 "cernoziomuri carbonatice"). Sunt fertile, dar le trebuie multă apă. De aceea sunt necesare irigaţiile, cerinţă rezolvată prin sistemul Carasu - Negru Vodă - Marea Neagră. Sunt folosite intens pentru culturile cerealiere.

Cernoziomurile cambice (cernoziomuri şi faeziomuri) sunt larg dezvoltate la peste 150 m altitudine, în condiţii de silvostepă.

Tot molisoluri (cernisoluri) sunt şi rendzinele; se întâlnesc pe calcare, în Podişul Casimcei şi Dobrogea de Nord (Podişul Babadag şi pe majoritatea martorilor calcaroşi).

Solurile brune argiloiluviale (preluvosoluri). Se află în grade diferite de podzolire şi sunt în Munţii Măcin, Podişul Niculiţel, Podişul Babadag, la altitudini mai mari de 250 m, sub păduri de stejar, în condiţii cu precipitaţii de 500...550 mm; au fertilitate bună pentru pădure. Pe ele se practică culturi pomicole; pentru culturile cerealiere se impun amendamente (fiind soluri mai acide).

Fig. 26.

Solurile intrazonale. Cuprind porţiuni mai restrânse din spaţiul strict al podişului; ele sunt solurile hidromorfe (hidrisoluri), cele halomorfe (salsodisoluri), prezente în vecinătatea mării, apoi cele din luncile râurilor principale (soluri aluviale - aluviosoluri) şi cele de pe culmile intens afectate de spălarea în suprafaţă, şiroire etc. (erodisoluri, litosoluri).

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

CONSIDERAŢII DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

Descoperirile arheologice au pus în evidenţă urme ale prezenţei omului în paleolitic îndeosebi în peşterile La Izvor (Cheia) şi La Adam (Târguşor) din bazinul văii Casimcea; în mai multe puncte din Dobrogea Centrală şi de Sud s-au mai identificat urme de locuire sporadică (I. Popovici şi colab., 1984).

Neoliticul, prin cele trei culturi Hamangia, Gumelniţa şi Cernavodă, este prezent în multe locuri din lungul Dunării, Litoralului şi pe văile principale; în funcţie de condiţiile locale, aşezările erau situate fie pe înălţimi cu versanţi povârniţi, fie în zone joase (aşezări cu fortificaţii totale sau parţiale de tipul şanţurilor şi valurilor de pământ).

În epoca bronzului (mileniul III î.e.n.) are loc amestecul triburilor indoeuropene cu populaţia băştinaşă şi formarea poporului trac cu arie de desfăşurare pe spaţiul carpato-balcanic (erau agricultori, păstori, dar şi meşteşugari).

În epoca fierului (hallstatt - 1200...450 î.e.n.) se produce scindarea triburilor trace în două grupe care se deosebesc treptat, prin unele aspecte legate de religie, obiceiuri şi limbă (tracii balcanici - la sud de Dunărea de Jos). Din aceştia din urmă s-au separat geţii (sec. VII - î.e.n.), axaţi pe Carpaţi şi Dobrogea, Câmpia Română, Moldova.

De prezenţa grecilor la Marea Neagră este legată întemeierea oraşelor Histria (grecii mileseni - sec VII î.e.n.), Tomis (grecii dorieni - sec. VI î.e.n.), Callatis (grecii dorieni - sec. VI î.e.n.) şi probabil Argamum (la Capul Dolojman). Între acestea mai existau câteva puncte de staţionare (Stratonis - lângă Tuzla; Parthenopolis, la sud de Costineşti).

Pe la finele epocii fierului se realizează o civilizaţie geto-dacică evidenţiată de un număr mare de aşezări de tipul cetăţilor cu valuri de apărare sau situate pe monticuli naturali. Pe litoral, coloniştii au preluat o parte din pământuri pe care le-au folosit în agricultură şi au stabilit intense legături cu populaţia locală. Tariverde a devenit un important centru de colectare a produselor agricole pentru cetatea Histria (I.Popovici şi colab.).

Începând cu secolul I î.e.n. se remarcă o evoluţie către uniuni tribale care au dus, în final, la realizarea statului centralizat dac condus de Burebista (82 - 44 î.e.n..). În contextul ameninţării romane, acesta pune stăpânire pe toate cetăţile greceşti de la Olbia (nord) la Apollonia (sud) şi pe teritoriul de pe dreapta Dunării până la Balcani, în virtutea unităţii de neam şi limbă.

Fărâmiţarea statului lui Burebista a favorizat cuceririle romane şi transformarea Dobrogei în provincie romană (în anul 46 î.e.n. - intră în provincia Moesia); sunt întemeiate castre de-a lungul limes-urilor, pe litoral oraşele s-au constituit într-o federaţie cu sediul la Tomis, se dezvoltă agricultura (viticultura, cultura cerealelor, creşterea animalelor, piscicultura), comerţul, meşteşugurile. Schimburile au impus organizarea statutului vamal şi financiar.

Exista o reţea formată din trei drumuri imperiale şi altele secundare. Cel mai vechi drum unea cetăţile şi castrele din lungul fluviului - de la Transmarisca (Turtucaia) şi până la Histria; de aici, pleca cel de-al II-lea (cel grecesc, refăcut de romani şi care se desfăşura pe litoral, până la Bizanţ); al treilea trecea prin centrul Dobrogei (Tropaeum Traiani - Ulmetum - Ibida). Existau mai multe capete pe pod peste Dunăre, la Altinum (Oltina), Carsium (Hârşova), Barboşi şi Noviodunum (Isaccea), pentru legături cu drumurile din Moldova şi Muntenia. Se remarcă o oarecare specializare a cetăţilor principale - Histria (agricultura şi pescuitul sturionilor), Tomis (comerţ - exportul de cereale), Callatis (agricultură şi comerţ; I.Popovici şi colab.,1984).

În secolele IV- VII e.n., Dobrogea era o provincie (Scythia Minor) de sine stătătoare. S-a întărit sistemul fortificaţiilor de pe limes-ul dunărean, cât şi al cetăţilor dunărene (Capidava, Dinogetia), a celor din interior (Tropaeum Traiani - Ulmetum) şi a celor marine (Callatis, Tomis) pentru a apăra regiunea de geţi, vizigoţi, ostrogoţi, huni, slavi, bulgari. În secolul VII dominaţia romano-bizantină cedează în faţa slavilor şi avarilor. Bizanţul stăpânea zona litorală cu sediul flotei la Lycostomion (Chilia), bulgarii erau în sudul litoralului, iar în centru şi pe Dunăre era populaţia romanizată ("romaniile") (I.Popovici şi colab., 1984).

În secolul X e.n., Dobrogea reintră în Imperiul Bizantin, fiind cunoscută sub numele de Paradunavon sau Paristrion. Frecventele invazii au determinat consolidarea sistemelor de apărare materializate în trei valuri de apărare (valul mare şi valul mic de pământ; valul de piatră) aflate între Constanţa - Cernavodă - Niculiţel. În perioada următoarele (sec. XII - XIV) din nou slăbeşte autoritatea bizantină, dar creşte rolul negustorilor genovezi la gurile Dunării. Se organizează statul feudal sub conducerea lui Dobrotici prin unirea organizaţiilor politice locale; în timpul lui Mircea cel Bătrân se realizează unirea dintre Ţara Românească şi Dobrogea.

În 1417, Dobrogea este cucerită de Mahomed I, iar gurile Dunării la 1484. Timp de patru secole se produce o evoluţie economică şi socială lentă. Mai mult, va fi o zonă frecvent afectată de războaiele ruso-turceşti, însoţite de pierderi materiale mari. În afara colonizării cu tătari şi turci, se constată şi pătrunderea elementului românesc din Moldova, Muntenia, Transilvania, care s-a îmbinat cu populaţia românească străveche; românii au întemeiat aşezări noi.

Dobrogea revine în hotarele fireşti ale ţării la 14 noiembrie 1878; la 9 mai 1880 este aprobată Legea pentru organizarea Dobrogei cu două judeţe (Tulcea şi Constanţa). În scurt timp creşte numărul de locuitori (100.000 în 1878 şi 380.000 în 1913, se măreşte suprafaţa cultivată şi producţia agricolă; sunt valorificate diferite resurse (cupru la Altân Tepe; piatră la Turcoaia, Greci, Măcin), se construieşte podul de la Cernavodă (1890 - 1895) şi portul de la Constanţa.

Secolul XX poate fi definit de câteva caracteristici: o dinamică activă sub raport demografic (populaţia creşte de aproape trei ori), o dezvoltare impetuoasă în toate sectoarele economice (o agricultură ce capată treptat un caracter complex şi diversificat; impunerea multor tipuri de subramuri industriale, a transportului maritim, iar după 1960 - a activităţilor turistice), detaşarea unor centre şi axe economice (Litoralul, Valea Carasu) etc.

După 1990 şi în Dobrogea se produc modificări structurale cu caracter economico - social, cu reflectare în evoluţia tuturor parametrilor demografici, economici, nivel de viaţă şi ai calităţii mediului.

CARACTERISTICI DEMOGRAFICE

Evoluţia numărului de locuitori. Pe ansamblul celor două judeţe din Dobrogea s-a înregistrat după 1878 o creştere importantă a populaţiei, ca urmare a dezvoltării economico-sociale. Astfel, de la 100.000 locuitori în 1878, 380.000 în 1943, 447.800 în 1930, 503.300 în 1948, 593.660 în 1956, 702.461 în 1966, 863.348 în 1977 s-a ajuns la 1.018.241 locuitori, în 1992, 1.014.510 în 1996, 967.244 în 2002 şi 967.633 în 2005.

Se remarcă deosebiri în mărimea creşterii de la o etapă la alta. Până la Primul Război Mondial a fost rapidă, urmare a sporului natural ridicat, dar şi al celui migrator (îndeosebi din Moldova); până în 1960 creşterea a fost mai lentă (sporul natural mai redus şi pierderile suferite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial); o nouă perioadă de creştere după 1960, determinată atât de sporul natural ridicat cât şi de deplasările definitive din diferite judeţe din ţară (îndeosebi cele din Moldova). Între 1992 - 2002 se remarcă un recul uşor (circa 50.000 locuitori) datorat unor plecări definitive şi sporului natural în scădere, pentru ca ulterior situaţia să devină constantă.

Evoluţia numerică este însă diferită de la o regiune la alta. Astfel, sunt areale cu creşteri foarte mari (oraşele principale şi comunele din lungul Litoralului şi din sectorul Cernavodă - Constanţa) şi mari (în nordul podişului, la vest şi est de Tulcea, legate de dezvoltarea industriei). Creşterea s-a făcut deopotrivă pe seama sporului natural cât şi a celui migratoriu (din afara judeţului, din satele din interiorul podişului şi din deltă).

Arealele cu situaţia demografică constantă sau în uşoară creştere înainte de anul 2000 includ comunele din nord-vestul podişului (din Podişul Babadag, Depresiunea Nalbant, Slava Cercheză, latura dunăreană în zona Hârşova şi sud-vestul podişului, la nord de Năvodari etc.) Aici creşterile datorate sporului natural sunt, în bună măsură, atenuate de plecările definitive spre oraşe. În prezent aici se înregistrează un recul.

Arealele unde a fost o scădere a numărului de locuitori sunt în partea central-sudică a Podişului Casimcea, ca urmare a sporului migratoriu negativ facilitat de disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă din agricultură înainte de anul 2000 şi îmbătrânirii populaţiei.

Creşterile cele mai mari, indiferent de etapă, au fost în oraşe şi, în primul rând, în Constanţa, legate de dezvoltarea activităţii portuare şi a industriei. În ultimele decenii ale secolului XX amplasarea unor obiective industriale la Tulcea, Medgidia, Mangalia, Năvodari, ca şi dezvoltarea turismului în sectorul sudic al Litoralului a facilitat creşterea populaţiei în aceste sectoare. Procesul este constant şi în prezent pe Litoral şi axa Cernavodă - Constanţa.

Raportul dintre numărul populaţiei rurale şi urbane s-a modificat continuu. La începutul secolului XX circa ¾ aparţinea ruralului. În prezent, în judeţul Constanaţa, 71% aparţine urbanului şi 29% ruralului. În judeţul Tulcea, deşi numărul de locuitori din oraşe a crescut foarte mult, totuşi raportul este favorabil populaţiei rurale (22% urban faţă de 78% rural în 1930 şi 49% faţă de 51% în 2005). Pe ansamblul podişului raportul s-a menţinut în favoarea ruralului până în deceniul şapte când, ca urmare a noilor obiective industriale, a amplificării funcţiei portuare şi a dezvoltării turismului, oraşele şi-au dublat şi triplat numărul de locuitori. În anul 2005, în Podişul Dobrogei 626.361 locuitori trăiau în 16 oraşe (patru municipii) şi peste 328.000 în mediul sătesc (302 sate). Creşterea populaţiei urbane în oraşele mici s-a făcut mai ales după 1980 (construirea unor unităţi industriale mici). După 1990 revenirea în sate a fost nesemnificativă (fig. 27). Cele mai mari valori ale numărului de locuitori sunt în 2005 la Constanţa (306.332), Tulcea (92.874), Medgidia (44.491), Mangalia (40.740) şi Năvodari (34.337). Din totalul populaţiei urbane, 66% este concentrată în cele 6 oraşe de pe Litoral, 22% în cele 5 oraşe din lungul Dunării şi doar 12% în 5 localităţi urbane din interiorul podişului, ceea ce reflectă pe deplin evoluţia economico - socială de după 1960.

Densitatea populaţiei. Pe ansamblul podişului în prezent se ridică la valori în jurul celei pe ţară (fig.27). Analiza în teritoriu relevă însă câteva aspecte definitorii:

• sub 30 loc/km2 în partea centrală a Podişului Casimcea şi chiar în sud;
• între 30 şi 50 loc./km2 în zona dunăreană la sud de Cernavodă şi în zona Babadag - Nalbant - estul Dealurilor Tulcei;
• între 50 - 100 loc./km2 - insular în jurul oraşelor Babadag, Isaccea, Hârşova;
• peste 100 loc./km2 pe Litoral (depăşeşte 200 loc/km2 între Constanţa şi Mangalia),

pe axa Cernavodă - Basarabi şi în municipiul Tulcea.

În cele două judeţe valorile în 2002 erau de 29,8 loc./km2 în Tulcea (mari suprafeţe

acvatice - Delta şi Complexul lagunar Razelm) şi 101 loc./km2 în Constanţa.

Mişcarea naturală. Natalitatea a fost extrem de mare în mediul rural până la al Doilea Război Mondial (se ridica uneori la 40 - 45 ‰). La recensământul din 1977 a fost de circa 22 ‰ la sate şi 18 ‰ la oraşe. În 1992, ea s-a redus la 11,3 ‰ în judeţul Constanţa şi 11,6 ‰ în judeţul Tulcea (deci mai mică decât media pe ţară, de 11,9 ‰); valorile pe medii sunt apropiate (În judeţul Constanţa 10,3 ‰ urban şi 11,3 ‰ rural, în judeţul Tulcea 13,8 ‰, respectiv 11,9 ‰). Ulterior, valorile natalităţii au scăzut (în 1996 au fost 9,5 ‰, în judeţul Constanţa şi 9,9 ‰ în judeţul Tulcea), fiind sub media pe ţară (10,4 ‰), iar în 2005 de 10,5 ‰ în primul judeţ şi 9,5 ‰ în cel de-al doilea (media pe ţară era de 9,9 ‰). Se disting areale cu valori mai mari decât media, în comunele din sud-vestul podişului, în partea de est a Podişului Babadag, în oraşele Tulcea, Babadag, Hârşova, Constanţa, Eforie, Medgidia, Mangalia.

Mortalitatea a fost mare în perioada interbelică: 22 ‰, pentru ca în 1992 să fie de circa 9,8 ‰ (pe judeţe, de 8,5 ‰ în Constanţa şi 11,1 ‰ în Tulcea); în 1996 aceste valori au crescut în ansamblu la 11 ‰, fiind în 2005 de 10,2 ‰ şi respectiv 11 ‰. Durata medie a vieţii a crescut de la 42 ani în1932 la peste 70 de ani în prezent. Pe medii, în 1996 este mai mare în cel rural (13,9 ‰ în Constanţa şi 14,7 ‰ în Tulcea).

Sporul natural la nivelul anului 1991 depăşea valoarea pe ţară (1 ‰) în judeţul Constanţa (2,8 ‰) şi era inferioară în judeţul Tulcea (0,5 ‰). În 1996, valorile sunt şi mai mici (- 0,6 ‰, Constanţa şi - 1,6 ‰ Tulcea). Pe medii însă situaţia diferă: în cel urban în Constanţa +0,5 ‰ şi în Tulcea +0,9‰ ; în cel rural - 0,9 şi respectiv - 4 ‰. Peste un deceniu (2005) s-a ajuns din nou la o valoare pozitivă în Constanţa (0,3 ‰), dar s-a menţinut negativ în Tulcea (−1,5 ‰).

Mişcarea migratorie. Între 1960 şi 1990 a fost ridicată, fiind determinată de dezvoltarea industriei în oraşe, care a atras o parte a forţei de muncă eliberată din agricultură şi sporul natural ridicat din perioada 1980 - 1985.

Valori pozitive mari ale sporului migratoriu se înregistrează în Constanaţa, Tulcea, Mangalia, Medgidia, Năvodari pe seama populaţiei venite din comunele din cele două judeţe, dar şi din afara Dobrogei (îndeosebi din judeţele Vaslui, Iaşi, Botoşani). Procesul a fost însoţit în aceste localităţi de creşterea rapidă a numărului de locuitori, extinderea spaţiului de locuit (au apărut cartiere noi), multiplicarea tipurilor de servicii şi a cerinţelor de infrastructură etc.

Plecări însemnate, deci valori negative ale sporului migratoriu sunt, mai ales, în comunele din Podişul Casimcei şi din sud-vestul Dobrogei.

Fig. 27

În afara plecărilor definitive, în Dobrogea se produc încă două fenomene notabile: "navetismul" din satele aflate în lungul căilor de comunicaţie spre oraşe şi staţiunile de pe litoral şi mişcările sezoniere înregistrate în perioada culesului (către sud-vestul Dobrogei, zona Rasova-Ostrov, valea Carasu şi Niculiţel) sau între mai - octombrie pe litoralul sudic, pe măsura intensificării activităţilor turistice.

După 1990 s-au produs unele modificări de ordin demografic, între care mai însemnate au fost reducerea importantă a mărimii indicatorilor ce reflectă mişcarea naturală, unele reveniri definitive în mediul rural (mai ales în judeţul Tulcea) provenite din rândul şomerilor (mai ales a celor care au depăşit 50 ani), reorientarea spre activităţi de servicii (mai ales în turism şi comerţ) etc.

CARACTERELE GENERALE ALE AŞEZĂRILOR

Formarea reţelei de aşezări din Dobrogea. În prezent, în Podişul Dobrogei există 16 oraşe, din care 4 municipii, 83 comune şi 302 sate.

Structura actuală este rezultatul unui îndelungat proces istoric, la care un rol deosebit l-au avut: Dunărea (apă, condiţii bune de practicarea agriculturii în luncă şi pescuit, legături lesnicioase) şi marea (îndeosebi pentru schimburile de produse) şi o serie de evenimente istorice.

În linii mari, au existat şase perioade semnificative în înfăptuirea acestei relaţii: preromană, cu apariţia şi dezvoltarea oraşelor greceşti pe litoral în arealul unor aşezări geto-dacice şi existenţa aşezărilor mici ale geto-dacilor în lungul fluviului, dar şi în podiş şi pe văile principale - Casimcea; daco-romană (sec. I î.e.n. - sec. IV e.n.) reflectată de sporirea numărului de aşezări îndeosebi în lungul Dunării şi pe cele două axe: est-vest şi nord-sud, pe care se desfăşurau drumurile romane principale; creşterea însemnătăţii oraşelor de la mare, îndeosebi Tomis, Callatis; dezvoltarea aşezărilor rurale mici în interiorul podişului; perioada migraţiilor şi pierderii treptate a influenţei romane (aşezările au suferit o stagnare şi chiar un regres determinat de distrugerile suferite la fiecare năvălire); secolele X - XIV (o uşoară înviorare datorată constituirii treptate a unei formaţiuni statale, influenţei bizantine şi dezvoltării legăturilor cu statele mediteraneene prin intermediul genovezilor); perioada ocupaţiei otomane (sec.XVI - XIX) - caracterizată prin stagnare economică şi pierderi în războaiele ruso-turce; unele colonizări de populaţie turcă şi tătară; în sec. XIX - un început de fixare a unei populaţii venită din zona Sibiului sau Moldova; apar şi aşezări perechi prin stabilirea pe dreapta Dunării a unor locuitori din satele de pe stânga (I.Popovici şi colab., 1984).

După 1880, odată cu aplicarea legii pentru organizarea Dobrogei şi înfăptuirea reformelor agrare s-a realizat o dezvoltare rapidă a aşezărilor vechi, dar şi a celor noi apărute. În secolul XX mai multe aşezări rurale au devenit oraşe (ultimele - după 1990). De asemenea, se remarcă dezvoltarea puternică până în 1960 a Constanţei şi, în mai mică măsură, a celorlalte oraşe (îndeosebi Medgidia şi Tulcea), iar ulterior prin amplasarea unor obiective industriale în oraşele-porturi şi în Medgidia a dus la creşterea rolului economic al acestora. Dezvoltarea complexă a agriculturii însoţită de schimbări profunde în fizionomia aşezărilor rurale a determinat disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă din mediul rural şi fixarea ei în oraşe (îndeosebi în reşedinţele de judeţ). S-a adăugat valorificarea potenţialului turistic de pe litoral (la sud de Năvodari) însoţită de dezvoltarea vechilor staţiuni balneo-climaterice (Eforie-Nord) şi de construirea altora (Năvodari, Costineşti şi de la Mangalia la Neptun) inclusiv cu declanşarea unor procese demografice (îndeosebi fluxuri de locuitori) şi de natură economico - administrativă cu reflectare în dezvoltarea oraşelor din sudul Dobrogei.

După 1990, în concordanţă cu schimbările social - economice şi cu interesele politice la nivele regional şi naţional se disting două faze în evoluţia localităţilor. Mai întâi (până în anul 2000) s-au înregistrat: privatizarea sub diferite forme a unităţilor economice de stat (mai ales întreprinderi, spaţii comerciale, unităţi de servicii din turism, etc.) şi desfiinţarea proprietăţii cooperativiste şi de stat din agricultură. Ea a fost însoţită pe de o parte de acumularea de resurse importante de către un număr restrâns de oameni de afaceri, iar pe de altă parte de investiţii insuficiente, uzarea extremă a structurilor economice existente, mai ales în spaţiul turistic, comercial şi al unităţilor industriale şi agricole desfiinţate. După anul 2000 începe (mai ales în oraşe şi pe litoral) o fază de reviriment în toate sectoarele economice ce au ca urmări construcţii imobiliare şi pentru diverse servicii, ce cuprind nu numai spaţiul urban ci şi cel rural, dar care sunt urmate şi de unele consecinţe nefavorabile condiţiilor locale de mediu (desfiinţarea multor spaţii verzi, creşterea densităţii clădirilor, poluare etc). A rezultat o structură urbană complexă cu multe modificări inclusiv uneori în infrastructură (indeosebi pe litoral la sud de Năvodari şi pe axa Cernavodă - Constanţa, parţial Tulcea) ce intră în discrepanţă cu aşezările din mediul rural din centrul podişului şi versantul dunărean.

Aşezările urbane. Sunt vechi, unele chiar foarte vechi (Constanţa prin Tomis şi Mangalia prin Callatis din secolul VI î.e.n; Tulcea prin Aegyssus, Cernavodă prin Axiopolis; Hârşova prin Carsium; Măcin prin Arrubium şi Isaccea prin Noviodunum din perioada romană - secolul I). Au desfăşurare predominant legată de Dunăre şi Mare, principale căi pentru schimburile economice. Realizarea drumului feroviar prin centrul Dobrogei a favorizat localitatea Medgidia, intensificarea activităţilor balneo-turistice a stimulat creşterea importanţei oraşelor din sudul Litoralului, iar amplasarea unităţilor chimice la Năvodari a dus la apariţia şi dezvoltarea acestuia.

În prezent, după numărul de locuitori sunt: un oraş mare - Constanţa (310.526 locuitori în 2002 şi 306.322 în 2005); patru oraşe mijlocii (între 25.000 şi 100.000 locuitori în 2005 - Tulcea 92.874, Medgidia 44.491, Mangalia 40.740 şi Năvodari 34.337) şi unsprezece oraşe mici între 5.000 şi 25.000 locuitori (Cernavodă 18.644; Ovidiu 13.490; Murfatlar 10.826; Măcin 11.099; Babadag 10145; Hârşova 10.532; Eforie 9.555; Techirghiol 7.034; Negru-Vodă 5.512; Isaccea 5.312; Băneasa, 5.538). În ultimele decenii, în toate oraşele, dar mai ales în Constanţa, Tulcea, Medgidia, Mangalia numărul de locuitori a crescut sau s-a menţinut în jurul valorilor de dinainte de anul 2000. (fig.28).

Configuraţia aşezărilor, inclusiv dezvoltarea cartierelor noi din ultimele decenii, a fost în strânsă legătură cu condiţiile topografice, dar şi cu reţeaua de căi de comunicaţie, acestea impunând aspectul tentacular (Constanţa) sau liniar (staţiunile litorale - I.Popovici şi colab., 1984).

Sub raport funcţional se disting: oraşe cu funcţii complexe (Constanţa şi Tulcea); oraşe cu funcţii mixte (Cernavodă, Medgidia, Năvodari, Mangalia, în care se impun cea industrială şi cea de servicii); oraşe cu funcţie predominant agricolă, la care se adaugă cea industrială sau de transport, de servicii (Isaccea, Măcin, Babadag, Hârşova, Ovidiu, Eforie, Techirghiol, Murfatlar, Negru Vodă).

În cadrul oraşelor mari şi, în mai mică măsură, la cele mijlocii se conturează o zonare funcţională. La Constanţa se disting: zona portuară din sud, est şi nord; zona industrială din sud-vest; zona politico-administrativă-comercială în centru şi zona rezidenţială principală în nord. La Tulcea, la est şi vest de zona centrală cu caracter complex (administrativ, comercial, rezidenţial), se află două arii industriale.

Aşezările rurale. Condiţiile naturale (îndeosebi relieful de dealuri cu fragmentare mai mare în nord şi de podiş în centru şi sud) şi particularităţile social-istorice în care au apărut aşezările rurale au impus unele deosebiri.

Sub raport morfologic se disting: sate situate în bazinele de obârşie ale râurilor (în regiunea colinară nordică sunt mici şi cu slabe perspective de extindere); sate situate în depresiuni din Dobrogea de Nord (frecvent la marginile acestora, pe glacisuri coluviale sau pe pedimente, sunt mai mari şi în general se pot extinde); sate situate la baza versanţilor orientaţi spre Dunăre sau în lungul văilor principale (sunt cele mai mari, au economie complexă şi posibilităţi reale de dezvoltare); sate situate pe podiş (în zona centrală a podişurilor din Dobrogea Centrală şi de Sud; deşi au potenţial favorabil extinderii, dezvoltarea lor este legată de caracterul economic şi mai ales de modul de realizare a legăturilor).

Fig. 28.

În funcţie de numărul de locuitori se pot separa: sate mici sub 500 locuitori (frecvenţă mai mare o au cele între 100 şi 300 locuitori) din sectoarele de obârşie ale văilor; sunt cele mai numeroase; sate mijlocii, între 500 şi 1000 locuitori (frecvente în podiş şi Depresiunea Nalbant, bazinul Babadagului); sate mari - peste 1000 locuitori (ajung şi la 4000 locuitori pe latura dunăreană, în zona litorală şi pe cele două magistrale de comunicaţie - Carasu şi Tulcea - Negru Vodă).

După funcţia economică sunt: sate cu funcţie agricolă precumpănitoare, diferenţiate în raport cu structura producţiei agricole în: sate cerealiere (centrul Dobrogei de la nord la sud); sate cerealier - viticole (sud-vestul Dobrogei; estul văii Carasu; nordul Dobrogei - Niculiţel, Beştepe); sate cerealier - zootehnice (zona centrală a Dobrogei); sate agro - silvice (peste 40 % din fondul funciar îl reprezintă pădurea, în Podişul Babadag); sate cerealier - viticole - piscicole (Oltina, Rasova, Mahmudia); sate cu funcţii agroindustriale (materiale de construcţii la Greci, Turcoaia, Mahmudia, Zebil, Piatra, Cheia, Topalu, Adamclisi; exploatarea baritinei la Somova şi Mineri sau unităţi de industrie alimentară - Mihail Kogălniceanu, Unirea etc., la care se adaugă producţia agricolă); sate cu funcţii agricole şi de servicii (turism) ca Agigea, Costineşti, Schitu, Tuzla, Vama Veche etc.

ACTIVITĂŢILE ECONOMICE

Din antichitate şi până în secolul XV economia a avut caracter net agricol, la care se adaugă comerţul cu statele şi oraşele Mediteranei şi o activitate meşteşugărească locală.

Între secolele XV şi XIX se produce o stagnare şi chiar regres economic, prin caracterul ei agricol, regiunea deservind Imperiul Otoman cu produse cerealiere şi mai ales cu animale (oi).

De la sfârşitul secolului XIX şi până în 1950 economia se baza pe agricultură, la care se adăugau activităţile portuare (îndeosebi Constanţa) şi mica industrie din celelalte oraşe. Sunt citate în Enciclopedia României, la nivelul anului 1938, 1200 unităţi mici, cu circa 15.000 muncitori (Atelierele C.F.R., atelierele de reparat nave, fabrici mici de cărămidă, ulei, conserve de peşte, biscuiţi şi produse zaharoase la Constanţa; fabrici de cherestea, săpun, lumânări, talpă, textile, pâine la Tulcea; fabrica de şuruburi şi nituri la Saligny, fabrica de ciment la Cernavodă; exploatarea de cupru de la Altân Tepe; 18 cariere de piatră; 60 mori etc.; I.Popovici şi colab., 1984).

În perioada contemporană, economia Podişului Dobrogei a căpătat treptat o structură complexă: agro-industrială în judeţul Tulcea şi industrial-agrar-balneară în judeţul Constanţa, cu modificări importante după revoluţie la nivelul fiecărei ramuri economice.

Industria

Până în 1950, în structura producţiei industriale predomina cea dată de industria uşoară şi alimentară (mai mult de 75 %); în prezent, aproape 50% reprezintă valoarea producţiei industriei grele (mai mult în Constanţa).

Pe ramuri, apar diferenţe în structura producţiei celor două judeţe. Astfel, în judeţul Constanţa, pe primul loc se află industria construcţiilor de maşini urmată de industria textilă. În judeţul Tulcea, pe primul loc se află industria alimentară, urmată de metalurgia neferoasă, industria materialelor de construcţii ş.a.

Dezvoltarea ramurilor industriale are la bază: valorificarea avantajului dat de căile de navigaţie lesnicioase (mare, Dunăre, canal) pentru transportul materiilor prime mai ales din import; folosirea resurselor de materii prime; utilizarea forţei de muncă; deservirea zonei turistice a litoralului.

Specificul repartiţiei unităţilor industriale este dat, pe de o parte de concentrarea lor în porturile maritime şi dunărene şi pe axa Cernavodă - Constanaţa, şi pe de altă parte de dispersia unităţilor mai mici, legate de industria alimentară, extracţia materialelor de construcţii etc., în oraşele mici şi în unele localităţi rurale (pe litoral, în cele cu tradiţie în creşterea animalelor, viticultură etc.).

Resurse de subsol sunt:

• minereu de fier - la Iulia şi Palazu Mare (la adâncime de 600...1000 m; concentrări de magnetit; greu de exploatat în condiţiile actuale);
• minereu de cupru - la Altân Tepe (exploatate încă de la finele secolului

trecut, dar în prezent mina este închisă);

• sulfuri complexe - la Somova şi Mineri;
• baritină la Somova şi Mineri;
• ape minerale sulfuroase termale (Hârşova, Topalu), mezotermele (Mangalia) parţial valorificate;
• ape sulfatate şi nămol terapeutic în Lacul Techirghiol şi Mlaştina Mangalia (folosite în staţiunile limitrofe);
• materiale de construcţie: calcare, gresii, argilă caolinoasă şi caolin, diatomite,

nisipuri glauconitice, porfire, şisturi verzi (fig. 29).

Industria energetică. Producerea energiei electrice se face prin termocentralele de

la Ovidiu II (36 MW), Palas - Constanţa (100 MW), centralele de la Tulcea şi Năvodari, centrala atomonucleară de la Cernavodă (cu o putere instalată de 3.300 MW, în funcţiune unităţile I şi II care dau împreună circa 18 % din producţia naţională de energie electrică).

Industria petrolului şi gazelor. Extracţia din platforma marină dă o producţie de ţiţei de circa 0,9 mil.t anual; rafinărie la Midia-Năvodari; portul petrolier Midia.

Industria metalurgică. Se extrăgea minereu de fier la Iulia (cantităţi mici), pirită cupriferă la Altân Tepe şi Somova, baritină la Somova şi Mineri. Prelucrarea se realiza la Tulcea, la Combinatul metalurgic. La Interprinderea de alumină calcinată se foloseşte bauxită de import - Grecia, Guineea, Turcia.

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor. Are ca profil principal construcţia de nave la Şantierul Naval Constanţa (înfiinţat în 1899 ca atelier de reparaţii; dezvoltat după 1920 când se construiesc şi nave mici de 1000 t şi un doc plutitor; amplificat şi modernizat după 1970; se adaugă un doc uscat şi instalaţii moderne; se construiesc nave de tonaj mare, de 55.000 tdw şi 150.000 tdw, diferite mineraliere, petroliere, vrachiere etc.) şi Şantierul Naval Mangalia (construit între 1976 şi 1980 pentru mineraliere de 55.000 tdw şi 65.000 tdw). Se mai realizează diverse utilaje la Constanţa, Năvodari, Medgidia, Fabrica de şuruburi de la Saligny, piese de schimb pentru maşini agricole la Medgidia.

Industria chimică. Este reprezentată de Combinatul de îngrăşăminte chimice Năvodari (construit după 1954) ( produce îngrăşăminte fosfatice, acid sulfuric, acid fosforic) şi Combinatul petrochimic Midia - Năvodari.

Industria de celuloză şi hârtie. Există o unitate la Palas (Constanţa) din 1959 şi produce celuloză din paie, hârtie, hârtie de ambalaj, mucava.

Industria de exploatare a materialelor de construcţii. Este ramură de tradiţie. Se extrag: granite (Turcoaia, Greci, Măcin, Piatra Roşie); porfire (Camena, Cârjelari, Consul, Turcoaia); cuarţite (Cerna şi Măcin); calcare la Sitorman (cea mai mare din ţară), şi local la Hârşova, Topalu, Seimeni, Mircea Vodă, Târgşor etc.; calcare dolomitice (Mahmudia - alimentează Combinatul de la Galaţi); marmură la Parcheş (Somova), Agighiol etc.; caolin (Măcin).

Industria de prelucrare a materialelor de construcţie. Este reprezentată de Combinatul de lianţi şi azbociment din Medgidia (din 1951, Fabrica de ciment Medgidia dă aproape 1/3 din producţia de ciment ţării), două întreprinderi de prefabricate în Constanţa şi una la Tulcea, Întreprinderea de exploatare şi prelucrare a cretei la Basarabi, Întreprinderea de prelucrare a marmurei şi a pietrelor de construcţie şi o fabrică de sticlă la Tulcea şi fabrici de cărămizi la Mamaia-Sat şi Cobadin.

Industria de prelucrare a lemnului. Sunt unităţi la Constanţa, Cernavodă etc.

Industria textilă şi a confecţiilor. Unitatea textilă principală se află la Constanţa (din 1963 prelucrarea lânei, ţesături fine din lână, ţesături din lână cu fire sintetice). Fabrici de confecţii sunt la Constanţa, Ovidiu, Tulcea. Se mai produc covoare la Babadag şi Sarichioi şi tricotaje la Babadag.

Fig. 29

Industria alimentară. Este o ramură cu tradiţie, bazată pe produsele agricole din cele două judeţe. Are ca subramuri:

• Industria laptelui şi a produselor lactate (Constanţa, Tulcea, Mangalia, Medgidia, Babadag, Cobadin, Cogealac, Ion Corvin);
• Industria de conserve de legume şi fructe (Ovidiu, Constanţa, Cernavodă, Babadag, Măcin, Tulcea);
• Industria de preparare şi conservare a peştelui la Tulcea;
• Industria de preparare şi conservare a cărnii (Constanţa, Tulcea, Mangalia, Medgidia, Babadag, Măcin);
• Industria de morărit şi panificaţie (Constanţa, Medgidia, Mangalia, Cernavodă, Babadag);
• Industria de zahăr la Tulcea şi Babadag şi ulei la Constanţa.

Mai există unităţi poligrafice (Constanţa) şi de industrie mică - la Topraisar (lactate şi atelaje), Pietreni (caşcaval), Sarichioi (covoare, vinificaţie) etc.

Agricultura

Agricultura s-a practicat încă din vechime, produsele cerealiere şi animalele reprezentând elemente de bază în activitatea de schimb. În perioada ocupaţiei otomane se înregistrează un regres, locul principal avându-l creşterea oilor, producţia agricolă a Dobrogei lua, în bună parte, drumul Imperiului Otoman.

După 1880, prin aplicarea reformelor agrare s-au produs mutaţii însemnate:

• creşterea suprafeţelor cultivate, de la 142.000 ha în 1885 la 630.000 ha în 1912, prin

desţelenirea unor areale largi în silvostepă şi parţial în stepă;

• deşi creşterea animalelor ocupă încă locul prim în structura producţiei agricole, se

remarcă o creştere treptată a producţiei cerealiere, iar după reforma agrară din 1921 o uşoară afirmare a pomiculturii şi viticulturii;

• creşterea mai lentă a suprafeţelor ocupate cu grâu, pe primul loc se aflau în continuare

producţia de orz şi ovăz, mai rezistente la condiţiile climatice ale Dobrogei (în 1935 din 508.313 ha arabil pe circa 27% se cultiva orz, 12% ovăz şi doar 9% grâu (Enciclopedia României, 1938).

După 1960, agricultura Dobrogei capătă treptat un caracter complex, în care esenţa o reprezintă îmbinarea producţiei cerealiere cu creşterea animalelor, la care se adaugă viticultura, pomicultura şi piscicultura; în 1985, 67% reprezenta valoarea producţiei vegetale şi doar 33% aceea a producţiei animaliere);

• au loc schimbări în structura folosinţei terenului arabil - precumpănesc suprafeţele cu

porumb, grâu, cele cu ovăz şi orz reducându-se foarte mult;

• în zootehnie s-a pus accent pe creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor în cadrul unor

unităţi specializate; totuşi, pe primul loc rămâne creşterea oilor (jud. Constanţa era primul pe ţară în ceea ce priveşte numărul de oi);

• s-au realizat însemnate lucrări funciare ( de tipul agroterasărilor, dar şi realizarea de

irigaţii pe suprafeţe întinse. Au fost amenajate două sisteme de irigaţii mari - Carasu în zona centrală şi de sud-vest şi Razelm - Sinoe în nord-est, la care se adăugau suprafeţe irigate pe plan local în comunele de pe latura dunăreană. Ca urmare, de la 15.000 ha în 1965 s-a ajuns la 580.789 ha în 1984 (20% din suprafaţa irigată din ţară) şi 593.454 ha în 1991. Totodată, s-a înfăptuit îndiguirea şi desecarea unor suprafeţe din zona dunăreană (Măcin, Jijila, Tulcea - Nufăru etc.) dar şi desţelenirea unor pajişti slab productive şi defrişarea unor arborete izolate în scopul extinderii suprafeţei agricole.

• înfiinţarea sau dezvoltarea unor staţiuni de cercetare (Valu lui Traian - culturi

agricole; Palas - cea mai veche din ţară, pentru creşterea oilor; Murfatlar, înfiinţată în 1943, lărgită şi modernizată, pentru viticultură).

După 1990, desfiinţarea în agricultură a proprietăţii colectiviste şi de stat şi trecerea treptată la cea privată (prin reîmproprietăriri sau vânzări) s-au înregistrat modificări structurale esenţiale:

• Mai întâi s-a produs fragmentarea terenului agricol pe de o parte într-o puzderie de loturi ce nu pot asigura decât o producţie limitată, nediversificată (accent pe cultura porumbului şi grâului), neirigată şi puţin sigură în condiţiile climatice specifice Dobrogei, iar pe de alta constituirea unor suprafeţe întinse pe care începe să se realizeze o agricultură intensivă, mecanizată şi parţial irigată;
• Reducerea drastică a efectivului de animale (ex. dacă înainte de 1989 în Dobrogea exista un total de circa 1 milion oi, în 2005 numărul acestora a scăzut la 462.634 capete), desfiinţarea marilor crescătorii de bovine, porcine, păsări şi înlocuirea cu ferme cu capacităţi variate, cu reflectare într-o scădere a nivelului de producţie şi a condiţiilor de creştere;
• Importante suprafeţe arabile au rămas necultivate sau au căpătat alte destinaţii precum islazuri, diverse construcţii (mai ales în vecinătatea oraşelor sau a celor mai însemnate căi de comunicaţie);
• Diminuarea suprafeţelor cu livezi şi înlocuirea soiurilor care necesitau lucrări funciare cu alte culturi;

Modul actual de folosinţă a terenurilor. Din suprafaţa agricolă a Dobrogei (peste 80 % în judeţul Constanţa şi 42 % în judeţul Tulcea în 1991), peste 80 % aparţine arabilului (peste 84 % în jud. Constanţa şi peste 80 % în jud. Tulcea); păşunile, pe ansamblu, reprezintă 13,6 % (11,3 % în Constanţa şi peste 16 % în Tulcea), viile 2,7 % (3,2 % în Constanţa şi 2,2 % în Tulcea), iar livezile sub 0,7 % (mai mult în jud. Constanţa: 0,9 %) (fig.29).

În 1996, situaţia era următoarea: suprafaţa agricolă 565.737 ha (326.751 în sectorul privat) în judeţul Constanţa şi 361.371 ha (175.978 ha în sectorul privat) în judeţul Tulcea; suprafaţa arabilă 84,4 % şi respectiv 79,7; păşuni 11,6 % şi respectiv 16,8 %; vii 3,04 % şi respectiv 2,9 %; livezi 0,9 % şi respectiv 0,46 %; păduri 4,9 % şi 11,2 %. După un deceniu (2005) suprafaţa agricolă privată reprezintă peste 98 % în judeţul Constanţa şi 86 % în judeţul Tulcea. Din aceasta în primul judeţ arabilul era de cca 88 %, păşunile peste 9 %, viile 2,2 % şi livezile 0,7 %. În celălalt judeţ arabilul constituie 81 %, păşunile şi fâneţele sub 16 %, viile 2,9 % iar livezile 0,4 %. Pe ansamblu, rezultă o creştere a suprafeţei arabile în detrimentul celor cu vii, livezi iar în judeţul Constanţa şi al terenurilor cu păşuni.

Principalele culturi. Cerealele ocupă cea mai mare parte din suprafaţa arabilă, 66,3% în 1996 (circa 69,1% în jud. Tulcea şi peste 64,6% în jud. Constanaţa); sunt cultivate peste tot, dar producţii mari se obţin în centrul şi jumătatea estică a Dobrogei. Între acestea, predomină grâul şi secara (27,5% din suprafaţa arabilă) şi porumbul 28,2% (32% în jud.Tulcea şi peste 26% în jud. Constanţa) etc. În anul 2005, circa 61 % din suprafaţa cultivată în fiecare judeţ aparţinea cerealelor (51 % grâu, 28 % porumb şi secară în judeţul Constanţa şi 43 % şi respectiv 38 % în Tulcea).

Plantele oleaginoasese cultivau în 1996 pe mai mult de 16,54 % din suprafaţa arabilă, pentru ca în 2005 să crească la 26 % în judeţul Constanţa şi 23 % în Tulcea. Predomină floarea-soarelui (peste 89 % din terenul acestor culturi în jud. Constanţa şi 87 % în jud. Tulcea) care se cultivă mai mult în sudul judeţului Tulcea, în nord -vestul, centrul şi sud-estul judeţului Constanţa. În 2005, din suprafaţa cultivată cu plante oleaginoase în judeţul Constanţa, florii soarelui îi reveneau peste 90 % iar în Tulcea aproape 80 %. Ea asigură materia primă pentru fabricile de ulei din Constanţa şi Bucureşti. Inul pentru ulei se cultivă pe suprafeţe restrânse în judeţul Constanţa şi mai mult în judeţul Tulcea; soia se cultivă în prezent pe suprafeţe mult mai mici faţă de 1992 (3,2% faţă de 10 % în judeţul Constanţa şi 8,2 % faţă de peste 9 % în judeţul Tulcea).

Legumelor li se acordă o însemnătate din ce în ce mai mare; suprafaţa pe care se practică aceste culturi a fost în 1996 de 2,8 % din arabil (2,1 % în judeţul Constanţa şi 3,5 % în judeţul Tulcea). În 2005 ea a scăzut la 1,4 % şi respectiv 2 % (o consecinţă directă a concurenţei produselor din import). În mod deosebit se cultivă cartofi (aproape 26 % din aceste terenuri), apoi diverse legume (60 %), roşii (circa 15%), pepeni etc. Terenurile cu aceste culturi se află în jurul marilor oraşe, în lunca Dunării şi pe luncile văilor mai mari.

Viticultura este favorizată de solul calcaros şi climatul secetos. Suprafeţele cultivate în 1996 şi 2005 au scăzut ca suprafaţă faţă de 1992, în Constanţa (de la 19.070 ha la 17.289 ha şi 12.415 ha) şi au crescut în Tulcea (de la 8.139 ha la 10.565 ha, ulterior au coborât la 10.032 ha). Cele mai însemnate podgorii se află în bazinul Carasu (Murfatlar - cu specializare în struguri pentru vinuri desert, export, Nazarcea, pentru vinuri demiseci şi Medgidia pentru struguri de masă şi stafide), sud-vestul Dobrogei (struguri de masă şi vin), sud-estul Dobrogei (struguri de masă), Podişul Niculiţel (vinuri seci), Tulcea şi nord-estul Dobrogei (struguri de masă şi pentru vin).

Pomicultura - deşi are în prezent o pondere mică din suprafaţa agricolă, a înregistrat o uşoară scădere după 1989. În jud. Tulcea se practică mai mult culturile de cireş, vişin, gutui, prun, piersic (în Dealurile Tulcei şi bazinul Taiţei). În judeţul Constanţa iese în evidenţă bazinul pomicol Carasu cu specializare în piersici (Medgidia) şi caişi (Nazarcea), apoi cele din lungul litoralului (piersici) şi sud-vestul Dobrogei. Aici se practică şi culturi de migdal şi nuci.

Creşterea animalelor. Reprezintă (2005) sub 1/3 din valoarea producţiei agricole (28 % în judeţul Constanţa şi 32 % în judeţul Tulcea). Are o bază furajeră formată dominant din păşuni, apoi porumb pentru însilozare, lucernă pe terenurile irigate etc.

Ovinele ocupă locul întâi, creşterea lor având o îndelungată tradiţie. Judeţul Constanţa ocupă încă primul loc pe ţară în ceea ce priveşte numărul de oi (peste 630.100 capete în 1992 şi 391.600 în 1996), din care majoritatea cu lână fină şi semifină (merinosul de Palas); în Tulcea, 365.000 capete în 1992 şi 283.600 în 1996. Numărul lor este mult inferior valorilor din 1985 (1 milion şi respectiv peste 682.000 capete).

Porcinele, pe ansamblu, erau 626.000 capete în 1992, 395.900 în 1996 şi 462.634 în 2005, fiind concentrate în zona Carasu - Constanţa şi în vecinătatea localităţilor Măcin, Nufăru, Babadag, Ceamurlia de Jos, Zebil etc.

Bovinele cu un efectiv, în 1992, de peste 177.400 capete (peste 100.000 în jud. Constanţa) au scăzut la 94.200 în 1996 şi 77.623 în 2005. Fermele sunt cuprinse mai ales în unităţile din sud-estul Dobrogei, apoi la Albeşti, Poarta Albă, Amzacea în judeţul Constanţa şi Nalbant, Dăeni, Beştepe în judeţul Tulcea.

Apicultura are o dezvoltare mai mare (55.000 familii în 1992, 33.000 familii în 1996 şi 46.564 în 2005) în pădurile de tei din Podişul Niculiţel şi Podişul Babadag, ca şi în Podişul Oltinei.

Se adaugă avicultura (peste 5,2 milioane capete în 1992, doar 3,35 milioane capete în 1996 şi 3.168.794 în 2005; în 2007 au avut loc pierderi mari prin declanşarea gripei aviare) îndeosebi la Moşneni, Lumina, Mineri, Cumpăna, Nalbant şi creşterea cailor (peste 39.000 în 1992, aproape 31.000 în 1996, 35.015 în 2005; herghelie de cai de rasă se află la Mangalia).

Căile de comunicaţie transporturile

Dunărea şi marea au fost importante căi de navigaţie încă din antichitate şi au jucat în istoria poporului nostru un rol distinct în realizarea schimburilor economice. La acestea s-a adăugat reţeaua deasă de drumuri şi anume cele din lungul fluviului, mării şi arterele care străbăteau Dobrogea prin centru (nord-sud şi est-vest); au avut un rol însemnat în asigurarea unei circulaţii bune nu numai între aşezările dobrogene dar şi cu restul ţării.

Până la mijlocul sec.XIX a fost o etapă lungă, cu faze în care condiţiile externe au fost favorabile schimburilor şi folosirii avantajului dat de poziţia Dobrogei la mare şi Dunăre (sec. VII î.e.n. - sec.VI e.n.; sec. X - XIX). De abia după liberalizarea transportului pe Dunăre (în 1829) şi transformarea acesteia în fluviu internaţional (1856) se creează premisele dezvoltării navigaţiei fluviale şi apoi maritime (început de amenajări portuare la mijlocul sec. XIX la Constanaţa).

Între 1880 şi 1950 se fac paşi importanţi în dezvoltarea căilor de comunicaţie. Între momentele mai însemnate sunt: construcţia căii ferate Cernavodă - Constanţa (la 1860); construcţia podurilor peste Dunăre şi Balta Ialomiţei (1895); construcţia căilor ferate Medgidia - Tulcea (1911 - 1940); Medgidia - Negru Vodă (1911 - 1916); Constanţa - Eforie Sud (1906 - 1927) şi Eforie Sud - Mangalia (1927 - 1944); amenajarea portului Constanţa şi a şantierului naval (1896 - 1906); crearea unei flote cu nave fluviale şi maritime (în 1938, flota comercială avea tonaj de 58.204 t şi 26 nave; cea mai mare parte a volumului de mărfuri era exportată prin folosirea navelor străine; la terminarea războiului - 1944 - mai erau două nave: "Transilvania", de pasageri şi "Ardealul", de mărfuri; în 1950 existau 8 nave cu un tonaj de 25.580 tdw).

După 1950, o bună parte din reţeaua de căi de comunicaţie a fost modernizată; s-a schimbat treptat structura schimburilor comerciale care se realizau prin porturile dobrogene. După 1996, s-au reluat lucrările de refacere a unora din căile rutiere.

Schimbări multiple s-au petrecut după 1990. Mai întâi a fost vânzarea (înstrăinarea) flotei marine, considerată de unii ca depăşită, ceea ce a condus la o totală dependenţă a traficului de mărfuri de companiile străine şi de cele autohtone (în curs de dezvoltare). În al doilea rând după o fază de degradare a celorlalte tipuri de căi de comunicaţie în primul deceniu de după Revoluţie s-a ajuns la un program de reabilitare şi modernizare a lor. Între acestea sunt calea ferată Bucureşti - Cernavodă - Constanţa, canalul Dunăre - Marea Neagră şi mai ales reţeaua de drumuri şi aeroportul M. Kogălniceanu.

Transporturile maritime. S-a produs modernizarea şi lărgirea portului Constanţa între 1960 - 1970 (spre sud, prin amenajarea portului nou cu dane pentru nave de 75.000 tdw, petroliere de 65 - 85 şi 150.000 tdw). În structura flotei comerciale erau mineraliere, vrachiere, apoi petroliere şi cargouri. Constanţa este legată cu peste 400 de porturi din lume. Structura traficului comercial prin portul Constanţa s-a modificat mult. Dacă în 1940 avea un trafic de 5,7 mil.t., în 1980 traficul a fost de 45 mil.t., din care 65 % erau produse importate (petrol, minereuri, alte materii prime), 35% cele exportate (instalaţii, utilaje, mijloace de transport, maşini).

După 1980 s-au construit porturi noi care au preluat o parte din traficul Constanţei (Mangalia - specializat în minereuri şi mărfuri şi Midia - în petrol). În ultimii ani s-au produs mutaţii în structura volumului transporturilor şi în direcţiile prioritare.

Transporturile fluviale şi pe Canalul Dunăre - Marea Neagră. Se realizează navigaţie fluvială între Ostrov şi Măcin şi fluvio - maritimă între Brăila - Galaţi - Isaccea - Sulina. Există câteva porturi specializate: Mahmudia (calcare dolomitice pentru Galaţi), Tulcea (sector industrial, sector comercial, sector pasageri, port turistic); Isaccea (cereale), Măcin (materiale de construcţii), Cernavodă (port de intrare pe canal). Canalul, inaugurat în 1984, are o lungime de 64,2 km, o lăţime la bază de 70-90 m; permite navigaţia convoaielor de 196 m lungime, 22,8 m lăţime, un pescaj de 3,8 m şi un deplasament de până la 5.000 tdw; are două ecluze şi porturi de aşteptare. Pe canal există porturile Medgidia (1,5 mil.t trafic anual) şi Basarabi (0,7 mil.t trafic anual); şantier de reparaţii navale. Ulterior a fost construită ramura spre Midia pentru legătura cu portul petrolier: el are două canale laterale Ovidiu - Siutghiol şi spre Taşaul la Lumina (calcar). Canalul este destinat îndeosebi mărfurilor grele (minereu, cocs, cărbuni, îngrăşăminte). Scurtează distanţa pe Dunăre la mare cu circa 300 km, iar până la Constanţa cu 440 km. Din păcate activităţile de transport sunt încă limitate.

Transportul feroviar. Se face pe 460 km, din care 86 km linii duble, 79 km electrificate. Au fost construite căi ferate cu caracter industrial (Medgidia - Năvodari - Constanţa; Lumina - Palas; Năvodari - Sitorman).

Reţeaua electrificată este între Agigea şi Cernavodă, densitatea este de 55,6 km/1000 km2 în jud. Constanţa şi 8,1 km/1000 km2 în jud. Tulcea. Sunt câteva staţii complexe (Constanţa, Tulcea, Medgidia) şi altele specializate (Sitorman pentru calcare).

Cele două poduri noi, cu 2,5 km lungime peste Borcea şi Dunăre sunt folosite pentru linia dublă electrificată şi transport rutier (fig.29).

Transportul rutier. Lungimea totală a drumurilor era de 3.459 km în 1996 şi 3.542 km în 2005, din care 1.317 km modernizaţi. Din acestea, în 2005 erau 862 km drumuri naţionale. Podul de la Giurgeni (1970) are o lungime de 1.456 m (750 m peste apă).

Valorile densităţii reţelei rutiere sunt de 32,9 km la 100 km2 în jud. Constanţa şi 15,5 km la 100 km2 în jud. Tulcea.

Transporturile aeriene. Sunt deservite de aeroporturile M.Kogălniceanu (la 26 km nord-vest de Constanţa) şi Cataloi (la 16 km sud-vest de Tulcea). Primul a fost modernizat constituind al doilea aeroport al României prin dotări şi curse interne şi internaţionale.Se realizează curse mai ales la Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, Suceava, dar şi curse externe.

Potenţialul turistic

Podişul Dobrogei dispune de un potenţial natural şi social-istoric cu valenţe turistice deosebite, dar specifice. Între acestea se impun litoralul, lacurile, condiţiile climatice extrem de favorabile pentru o îndelungată activitate balneo - turistică (mai - octombrie), relieful ruiniform (M. Ielenicz, Laura Comăneacu, 2005).

S-a dezvoltat şi amplificat baza materială pentru turism. De la 45.000 locuri de cazare în 1960, în 1990 s-a ajuns la 124.000 locuri, reprezentând circa 43 % din capacitatea republicană. Acestea, precumpănitor, se află în zona sudică a litoralului (Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Costineşti, Techirghiol; în jud. Tulcea, capacitatea de cazare este de numai 3.000 locuri (Tulcea, Măcin, Baia-Razim şi cele din Delta Dunării).

După 1990 turismul a suferit modificări profunde care s-au materializat într-un curs ezitant (până în anul 2000) după care s-a trecut la un program de restructurare şi modernizare. În prezent sunt 1.086 capacităţi de cazare (340 hoteluri, 580 vile dar şi cabane, campinguri etc.) ce însumează peste 125.086 locuri (doar 3,1 % în Tulcea). Se aduagă ca lucruri inedite - pontoanele modernizate, de lux, folosite în excursiile din deltă, amenajările pentru pescuit şi vânătoare, fotosafari din deltă, dar şi cele pentru odihnă şi recreere din toate staţiunile.

SUBUNITĂŢI GEOGRAFICE

Majoritatea regionărilor realizate asupra teritoriului Podişului Dobrogei separă trei unităţi mari - Dobrogea de Nord, Dobrogea Centrală, Dobrogea de Sud, fiecare cu mai multe subunităţi (fig.18). Există unele diferenţe în denumirea subunităţilor, dar ele sunt mult mai mici în raport cu cele din alte podişuri.

DOBROGEA DE NORD

• Este încadrată de lunca Dunării în vest şi nord, care are uşoare pătrunderi în

dreptul gurilor de vărsare a râurilor principale. În est, de la localitatea Unirea, limita trece pe la Zebil - Enisala (ocolind pe la vest şi sud lacul Babadag), Jurilovca - Ceamurlia; în sud, urmează aliniamentul faliei Peceneaga - Camena.

• Relieful, iniţial pediplenat, a fost reînălţat mai mult în jumătatea de vest şi fragmentat

intens în pliocen superior - cuaternar. Evoluţia pliocen superior-cuaternară, pe un fond petrografic divers, a dus la individualizarea de pedimente. Are înălţimile cele mai mari din Dobrogea, fragmentarea cea mai bogată şi asocierile cele mai diverse ale declivităţii.

• Este regiunea cea mai bine împădurită din Dobrogea (păduri de gorun, tei, carpen etc.).
• Aici există, pe de o parte, numărul cel mai mare de sate mici aflate la obârşia şi în

lungul văilor principale, iar pe de altă parte, aşezări mari (peste 2.000 locuitori), cu economie agricolă sau mixtă ce au largi posibilităţi de dezvoltare (se desfăşoară pe contactul dintre dealuri şi lunca Dunării: Luncaviţa, Unirea, Topolog), în depresiuni şi la limita cu câmpia fluvio-maritimă (Baia, Ciucurova). Majoritatea satelor au funcţie viticolă; în est se adaugă piscicultură, iar în nord-vest - apicultura. La aşezările mari, funcţia agricolă se îmbină cu cea industrială sau de servicii (Mahmudia, Somova, Mineri, Luncaviţa, Turcoaia, Greci etc.).

• Se impun industria metalurgică (Tulcea), industria alimentară (valorificarea pe de o

parte a peştelui din deltă şi apoi a produselor agricole), industria construcţiilor de maşini (ramură nouă axată pe repararea navelor de pescuit la Tulcea), industria materialelor de construcţie (exploatarea de piatră de construcţie, sticlă etc.); este, în cea mai mare parte, concentrată în nord, la Tulcea şi în centrele limitrofe. Există unităţi mici din industria alimentară şi uşoară în câteva sate.

• În agricultură, care are un caracter complex, se remarcă unele diferenţe determinate

atât de folosirea terenurilor, cât şi de producţia realizată. Astfel, în nord-vest se impun culturile de câmp (cereale, floarea-soarelui, soia) şi creşterea bovinelor la care secundar se adaugă piscicultura; în Podişul Babadag, pe prim-plan se află creşterea animalelor; în nord-vest predomină creşterea animalelor şi viticultura; în sud culturi cerealiere şi zootehnia (oi).

• Există patru oraşe: Municipiul Tulcea (anticul Aegyssus din sec. II) are 92.876

locuitori în 2005. În prezent este centru cu economie complexă cu accent pe industria grea şi alimentară; se conturează zone funcţionale tipice (în vest şi est industrială; în centru comercială, rezidenţială, iar la Dunăre zona portuară; în sud şi sud-est - pe dealurile care încadrează oraşul - este zona agricolă (pomicolă, cerealieră, creşterea animalelor pentru lapte şi carne), cel mai însemnat centru turistic prin obiective cât şi prin posibilităţile de pătrundere în Delta Dunării şi în Podişul Dobrogei; Babadag (Vicus Novus în epoca romnă), este atestat documentar la 1262 sub numele actual şi are 10.145 locuitori; centru agrar-industrial (cereale, legumicultură, creşterea bovinelor şi porcine; fabrică de nutreţuri; întreprinderea de vinificaţie, industrie alimentară, covoare etc.). Măcin (Arrubium în epoca romană, punct de vamă în timpul ocupaţiei otomane) are 11.099 locuitori şi funcţii mixte: industrială (piese şi subansambluri pentru tractoare; brânzeturi; vinificaţie; exploatarea materialelor de construcţii), agricolă (grâu, porumb, viţă de vie, creştere ovinelor şi a porcinelor); Isaccea (Noviodunum, în epoca romană) are 5.312 locuitori şi o funcţie agrar - industrială (depozit de fermentare a tutunului; cariere de calcare şi diabaz; covoare; cereale, floarea-soarelui, tutun, in, fructe).

• În Dobrogea de Nord există următoarele subunităţi:

Munţii Măcin. Sunt încadraţi de Dunăre în vest şi nord şi de culoarul structural şi de eroziune în care se află văile Luncaviţa - Lozova în est; are cele mai mari înălţimi (patru vârfuri de peste 400 m). Sunt alcătuiţi din formaţiuni paleozoice cu desfăşurare NV-SE, care s-au reflectat în relief. Climatul arid a favorizat dezvoltarea unui relief rezidual (creste pe cuarţitele în poziţie aproape verticală, mase de grohotişuri), scoarţă de alterare groasă şi culmi rotunjite (pe granite). Se separă în sectorul central - Culmea Pricopan - Măcin (cea mai înaltă şi omogenă, cu relief rezidual, cu exploatări de granite şi curţite), Dl. Megina - Priopcea (vest) şi Dl. Boclugea (est) între care se intercalează văi longitudinale sau depresiuni erozivo - structurale (Jijila, Greci, Cerna - Mircea Vodă în vest şi Luncaviţa, Taiţa superioară în est). Aici se află Parcul Naţional Munţii Măcin.

Podişul Niculiţel. Se desfăşoară între văile Dunărea (N), Teliţa (E) - contactul cu Depresiunea Nalbant (pe aliniamentul localităţilor Poşta - Nalbant - N.Bălcescu), Valea Taiţei (S), văile Lozovei şi Luncaviţei (V). Este alcătuit în nord din roci vulcanice (diabaze, porfire, câteva iviri de granite) şi roci sedimentare triasice (calcare şi gresii) în sud. Acestea din urmă sunt cuprinse în mai multe cute orientate NV-SE şi N-S. Înălţimile scad spre est şi sud dar către nord se termină brusc. Văile principale - Teliţa, Taiţa sunt în bună măsură axate pe linii tectonice. Spre ele se desfăşoară numeroase văi scurte, ale căror obârşii corespund unor bazinete depresionare mici. Este o unitate încă bine împădurită, în care circulaţia se realizează prin culoarele depresionare din lungul văilor principale. Pe versantul nordic se află podgoria Niculiţel - Sarica.

Dealurile Tulcei.Ocupă jumătatea nord-estică a Dobrogei de Nord. În alcătuirea lor se impune o culme de peste 40 km lungime, desfăşurată de la vest la est, ce are o înălţime medie de 80...120 m, dar în lungul căreia se ridică mai multe vârfuri rotunjite la peste 180 m altitudine. Din această culme, care se termină spre nord printr-un versant abrupt (adesea cu mai multe trepte tăiate în loess), se desprind spre sud interfluvii de tipul platourilor, care coboară spre regiunile joase, depresionare (Nalbant, Agighiol etc.). Fizionomia reliefului este o reflectare a condiţiilor structurale (diabaze şi porfire, roci sedimentare cutate acoperite de depozite loessoide groase). Se impune relieful de pediment şi de inselberguri.

Depresiunea Nalbant se află în SV şi este alcătuită din inselberguri (cel mai impunător este Denis Tepe) şi întinse pedimente acoperite aproape în întregime de culturi agricole.

Peste 90 % sunt terenuri de cultură şi păşuni; pădurea se află doar în câteva locuri (în nord şi vest predomină gorunul). În sectorul nordic sunt principalele suprafeţe cu livezi şi viţă de vie, pe când la sud - terenurile cerealiere (îndeosebi porumb).

Podişul Babadag. Se desfăşoră în sudul Dobrogei de Nord, de la Dunăre la Lacul Razelm. Limita de nord o formează sudul Depresiunii Nalbant şi culoarul Taiţa - Mircea Vodă, iar la sud - culoarul văilor Aiorman - Slava Rusă. Geologic, reprezintă un sinclinoriu cu numeroase cute secundare, de care se leagă forme de relief structural (linii de cueste). Prezenţa rocilor calcaroase a favorizat dezvoltarea reliefului carstic. Şi aici există inselberguri şi pedimente, iar în lungul văilor - depresiuni de eroziune diferenţilă (cele mai extinse sunt cele străbătute de văile Slava Rusă şi Slava Cercheză). Înălţimile scad de la vest (ating 400 m în Dl.Atmagea) spre SE (30...40 m la capul Dolojman, deasupra Razelmului). Pădurile cu stejar brumăriu, carpen, tei etc. ocupă areale mai largi în centru şi nord-vest; la exterior, silvostepa a fost înlocuită cu întinse areale de culturi agricole (I. Marin, 1971).

PODIŞUL DOBROGEI CENTRALE

Se desfăşoară în arealul şisturilor verzi, deci între aliniamentele faliilor Peceneaga -Camena (culoarul văilor Aiorman - Slava Rusă) şi Topalu - Taşaul în sud. Ultima are contur uşor neregulat, cu pătrunderi în bazinetele de la obârşia generaţiei de văi secundare ce apaţin de bazinul Carasu.

Structural, peste şisturile verzi urmează discordant formaţiuni jurasice (calcare şi conglomerate calcaroase), la care s-a putut reconstitui alcătuirea de tip recife (N.Orghidan, 1964), apoi depozite loessoide şi loessuri.

În peisajul morfologic se impun cinci aspecte: podurile interfluviale largi, tipice regiunilor de podiş, care coboară de la 250...300 m (în sectorul central - nordic) la sub 100 m (spre sud, sud-vest şi sud-est), paralel cu creşterea în lăţime şi micşorarea gradului de fragmentare; desfăşurarea radiară a văilor care se orientează spre mare, Dunăre sau Casimcea şi care au obârşii largi (adesea sub formă de bazinete depresionare de contact), un curs mijlociu adâncit şi unul inferior larg, puternic aluvionat (ceairele); prezenţa martorilor de eroziune (frecvent de natură calcaroasă) care apar ca inselberguri, flancate de pedimente; treptele de lângă Dunăre, mare şi din bazinul Casimcei interpretate ca nivele de eroziune; relieful carstic din sectorul Topalu - Stupina şi din bazinul inferior al râului Casimcea.

Continentalismul climatului se transpune în desfăşurarea în nord a silvostepei, iar în centru şi sud - a stepei, amândouă fiind desţelenite în cea mai mare parte la sfârşitul sec. XIX.

Un potenţial demografic redus, exprimat printr-o reţea de aşezări rurale, valori reduse ale densităţii populaţiei (20...40 locuitori/km2) şi numai cinci comune cu peste 5.000 locuitori. Există oraşul Hârşova (Carsium, sec. II e.n.), cu funcţii comercială, agricolă şi industrială; avea 10.532 locuitori (2005), două porturi (cel vechi specializat în expedierea cerealelor, iar cel nou - pentru transportul de balast, nisip), o activitate industrială axată pe exploatarea materialelor de construcţie, prelucrarea produselor agro-alimentare şi a lemnului etc. Pe versantul dunărean există ruinele cetăţii şi rezervaţia geologică Canaralele Hârşovei. Se mai impun ca centre de polarizare economico-socială comunele Stejaru (localitate unde funcţionau minele de pirită cupriferă de la Altân Tepe; primele exploatări - la 1898), Baia (centru agricol), Mihail Kogălniceanu (industria materialelor de construcţie, alimentară, aeroportul internaţional).

Agricultura reprezintă ramura economică de bază (peste 80% din suprafaţă fiind luată în cultură). În producţia agricolă predomină cea de porumb, iar dintre plantele tehnice floarea-soarelui. La acestea, către Dunăre, se adaugă viticultura, iar pe terenurile dealurilor mai înalte din nord - creşterea oilor.

Podişul Casimcei. Cea mai mare parte din această unitate formează un podiş care are altitudinile cele mai mari, coborând de la 300 m (nord) la sub 250 m (sud); relieful corespunde pediplenei ce taie şisturile verzi; este străbătut pe centru de râul Casimcea; relief carstic, în sud, în calcare jurasice; pe contactele petrografice s-au individualizat bazinete depresionare cu margini glacisate; în nord există pâlcuri de pădure, în centru silvostepă şi în sud stepă; folosinţă agricolă şi slabă populare.

Podişul Dăeni-Hârşova. În vestul sectorului central se află Podişul Dăeni - Hârşova sau Gârliciu, cu o lăţime în jur de 10 - 15 km, cu un relief în trepte (la 30 m şi 65 m) considerate terase de abraziune (I.Rădulescu, 1965) sau pedimente (Gr.Posea); aşezările sunt la contactul cu Lunca Dunării şi pe văile principale; peisaj agricol dominant.

Podişul Istrieiestelocalizat în est, fiind alcătuit tot din două trepte joase (pedimente). Se află în aria de influenţă a Mării Negre. Peisajul de stepă a fost în mare parte înlocuit de cel agricol. Există areale mici cu soluri şi vegetaţie de sărătură sau cu exces de umiditate (I. Marin, 1971).

DOBROGEA DE SUD

• Se desfăşoară la sud de aliniamentul faliei Topalu - Taşaul. Structural, se suprapune

platformei Dobrogei de Sud, în care, peste cristalinul proterozoic aflat la adâncime sunt roci sedimentare groase (mai importante sunt calcarele cretacice şi sarmaţiene, iar la suprafaţă - mantia de loess). Mişcările neotectonice cuaternare au ridicat sectorul sud-vestic (spre Bulgaria) mai mult, determinând înălţimile actuale (150...200 m), caracterul antecedent al majorităţii văilor care vin din sud şi ajung la Dunăre şi, indirect, fragmentarea mai accentuată a acestui sector.

• Relieful se caracterizează prin interfluvii plate, cu lăţimi de zeci de kilometri în centru

şi care cad altimetric mai lin spre nord şi est şi brusc către nord-vest şi vest. Al doilea aspect îl introduc văile care sunt evazate la obârşii şi care, în aval, se adâncesc treptat (cele mari creează un fel de canioane în loess şi în placa de calcar) şi se lărgesc, căpătând uneori şi caracter depresionar. Versanţii la văile mari se termină prin glacisuri.

In Dobrogea de Sud cumpăna de ape cu desfăşurare nord - sud se află la 8 - 10 km

vest de ţărmul Mării, urmărind un şir de înălţimi joase (sub 100 m). Faţă de acestea, reţeaua de râuri cu regim net intermitent se desfăşoară spre vest, nord-vest şi est. Cele care ajung la Dunăre se termină în limanuri fluviale, iar cele dinspre mare - în lagune sau limanuri fluvio - maritime.

Dinamica proceselor actuale este diferită. În SV (Podişul Oltinei) eroziunea torenţială

se îmbină cu sufoziunea, tasarea, alunecările, spălarea areolară; în est precumpănesc procesele marine, la care se adaugă tasarea; în centru mai importante sunt şiroirea, spălarea în suprafaţă, tasările şi procesele carstice.

• Climatul continental arid a favorizat dezvoltarea stepei; doar în SV există un areal mai larg de păduri de cvercinee.

Intervenţia antropică a avut un rol deosebit în modificarea peisajului natural (desţelinirea stepei şi silvostepei; îndiguiri, desecări, irigări, cariere de calcar şi luturi etc.).

• Caracteristicile demografice sunt diferite în cadrul a trei sectoare. În SV (Podişul

Oltinei) densitatea aşezărilor este mai mare, iar comunele depăşesc 3.000 locuitori; în centru (Podişul Cobadin) satele sunt mai rare şi numărul de locuitori mai mic; în nord (valea Carasu) şi pe litoral sunt aşezările cele mai extinse; aici se află şi cele nouă oraşe.

Cernavodă (vechiul Axiopolis roman), în prezent are 18.644 locuitori. La Dunăre este portul (la capătul canalului) iar în oraş sunt unităţi de industrie alimentară; aici funcţionează o însemnată bază de energie electrică prin centrala atomo - nucleară.

Medgidia (în Evul Mediu se numea Carasu); oraş de la mijlocul secolului XIX, în 2005 avea 44.411 locuitori; este cel mai însemnat centru al industriei materialelor de construcţii (lianţi şi azbociment), apoi utilaj agricol, unităţi de industrie alimentară, confecţii, pielărie şi încălţăminte. Există însemnate suprafeţe cu vii, livezi (piersici). Prin construirea canalului, aici s-a amenajat un port cu profil complex.

Constanţa (Tomis, sec. VI î.e.n.), are 306.332 locuitori în 2005. Funcţia economică principală este cea de transport (al şaptelea port din Europa), cu un volum anual de trafic de peste 50 mil.t. Este principalul nod feroviar, rutier al Dobrogei. In structura producţiei industriale, pe primul loc se află şantierul naval, apoi industria textilă (stofe de lână), industria celulozei şi hârtiei etc.; ea este concentrată în vest şi sud, în lungul căii ferate şi în zona portului.

Prin portul Constanţa se realizează 2/3 din volumul comerţului exterior al ţării noastre. Deosebit de importantă este funcţia turistică realizată prin mulţimea obiectivelor din oraş şi din Mamaia. Se conturează clar zone funcţionale tipice.

Eforie (primul stabiliment - în 1898 « Movilă », iar în 1928 - Carmen Sylva, care este numit în 1948 - V.Roaită) din 1966 a devenit oraş prin unirea cu Eforie Nord (dezvoltat în jurul stabilamentului de la 1901). În 2005 avea 9.555 locuitori; funcţia principală este cea balneoturistică; capacitate de cazare de peste 25.000 locuri; urmează funcţia agricolă, axată pe cultura cerealelor, legumelor şi fructelor.

Techirghiol (cea mai veche aşezare balneară - 1892 - 1896); capacitatea actuală este de 3.500 locuri; funcţie agro-balneară; avea 7.034 locuitori în 2005.

Mangalia (Callatis, sec. VI î.e.n.; în timpul ocupaţiei turceşti - Pancale, Pangale); 40.740 locuitori în 2005; funcţie industrială (şantierul naval, topitoria de in şi cânepă) şi funcţie balneoturistică (amenajările din oraş şi toată zona nordică, până la Olimp).

Năvodari (34.337 locuitori ân 2005). În trecut purta numele de Caracorum; în 1953 a fost construit Combinatul chimic; în 1968 este declarat oraş. În vecinătate se află Combinatul Petro-Midia şi zona balneară.

Din 1989 au devenit oraşe localităţile:

Ovidiu (13.490 locuitori în 2005, termocentrală) şi Negru Vodă (5.512 locuitori în 2005) iar din 2003 - Băneasa (5.538 locuitori în 2005).

• Economia are caracter complex. Agricultura, ramură tradiţională, îmbracă forme

diverse. Culturilor cerealiere li se adaugă viticultura, pomicultura, creşterea oilor şi a bovinelor. Sistemul de irigaţii Carasu se întinde pe cea mai mare parte a acestei regiuni agricole.

Industria este legată de centrele situate în lungul axei Cernavodă - Constanţa şi în oraşele mari de pe litoral. Este axată pe industria construcţiilor de maşini, chimică, materiale de construcţii, alimentară şi textilă etc.

Marea, Canalul şi Dunărea, la care se adaugă reţeaua feroviară şi rutieră asigură (mai ales în jumătatea de nord şi pe litoral) o intensă activitate de transport.

Turismul (îndeosebi cel de pe litoral) în forme variate, contribuie din plin la dezvoltarea economică a acestei regiuni.

Subunităţi:

Podişul Medgidiei

Are cea mai mare desfăşurare (de la Dunăre la Marea Neagră), situându-se la 80...100 m, cu relief de podiş în nord şi de boturi de deal spre Dunăre şi valea Carasu; grosimea mare a loessului favorizează procese de sufozime, tasare, iar pe versanţii văilor principale - şiroire şi torenţialitate, surpări etc.; valea Carasu care îl străbate de la est (la 4 km de mare) la vest, este largă, peisajul natural fiind aproape în întregime schimbat (culturi cerealiere, viticole, pomicole, canalul şi sistemul de irigaţii); este o unitate bine populată cu aşezări mari şi economie cu caracter complex.

Podişul Oltinei. Aflat în sud-vestul Dobrogei, are altitudinile cele mai mari (peste 180 m); este fragmentat de văi înguste orientate SE-NV; acestea se deschid către Dunăre, unde râurile (care în amonte sunt seci), în spatele unor baraje de aluviuni dunărene, au dat limanuri; relief de platouri pe calcare sarmaţiene şi loess: spre Dunăre există terasa levantină (descrisă de C.Brătescu); păduri de cer, gârniţă şi multe specii de plante şi animale sudice, apoi silvostepă cu specii de stejari termofili şi stepă, ultimele în mare măsură înlocuite de culturi de viţă-de-vie, porumb.

Podişul Cobadin. Situat în sectorul central-sudic, are altitudini de 150...180 m, relief de platouri pe calcare sarmaţiene separate de văi seci; există un relief carstic variat (multe forme fosilizate; la suprafaţă - depresiuni carstice, ca la Negru Vodă). O regiune agricolă importantă.

Podişul Mangaliei. Cunoscut în unele lucrări geografice sub numele de Litoralul de la sud de Constanţa, este o unitate joasă (sub 50 m) în care se impun platourile pe calcare sarmaţiene şi loess, văi scurte care se termină în limanuri fluvio - maritime, faleze şi plaje înguste. Influenţa mării în caracteristicile climatice este determinantă. Peisajul natural de stepă a fost aproape în întregime schimbat cu unul agricol diversificat (culturi cerealiere, vii, livezi de piersici). Există multe aşezări înşirate în vecinătatea ţărmului, cu economie mixtă. Se impun Constanţa, Mangalia şi staţiunile balneocliamterice.

BIBLIOGRAFIE

Basarabeanu, N., Marin, I., 1978, Asupra evoluţiei reliefului Dobrogei, St. de geografie, Univ. Bucureşti.

Brătescu, C., 1928, Pământul Dobrogei, în vol. Jubiliar "Dobrogea", an. Dobrogei, IX, 1.

Brătescu, C., 1943, Oscilaţiile de nivel ale apelor şi bazinului Mării Negre în Cuaternar, B.S.R.R.G., LXI.

Breier, Adriana, 1978, Lacurile de pe litoralul românesc, Ed. Academiei, Bucureşti.

Conea, Ana, 1978, Formaţiuni cuaternare în Dobrogea, Ed. Academiei, Bucureşti.

Coteţ, P., 1969, Dobrogea de sud, geneză şi evoluţie, St. geografice asupra Dobrogei, Bucureşti.

Doniţă, N., 1969, Vegetaţia Dobrogei ca fenomen geografic, St. geografice asupra Dobrogei, Bucureşti.

Herbst - Rădoi, Athena, 1967, Aspecte geografice în dezvoltarea satelor din Dobrogea, cu privire specială asupra mărimii lor, S.U.B.B., geol. - geogr., 2, St. Cluj - Napoca.

Herbst - Rădoi, Athena, 1972, Aspecte geografice privind tipizarea funcţională a oraşelor dobrogene după structura populaţiei active, St. cerc de geogr. aplicată a Dobrogei, Constanţa.

Iana, Sofia, 1965, Aspecte fitogeografice în Dobrogea de Sud, A.U.B., XIV, 1, Sr. Şt. Nat.

Iana, Sofia, Marin, I., 1972, Contribuţii la studiul biotopurilor din Dobrogea, St. cerc de geogr. aplicată a Dobrogei, Constanţa.

Iancu, M., 1966, Consideraţii fizico - geografice asupra Dobrogei maritime, S.S.N.G., Bibliogr. Geogr.,

Ielenicz, M., 1988, Terasele din Dobrogea, A.U.B., Geogr.

Ielenicz, M., 1988, Litoralul românesc - caracteristicile reliefului, vol. "Probleme speciale de geomorfologie", II, Univ. Din Bucureşti.

Marin, I., 1971, Cauze ale retragerii şi degradării pădurilor din Dobrogea, A.U.B., Şt. Nat., XX, 3.

Marin, I., 1973, Forme legate de structură în Podişul Babadag, St. cerc. de geogr. aplicată a Dobrogei, Constanţa.

Mihăilescu, V., 1937, Asupra geomorfologiei Dobrogei, B.S.R.R.G., LV.

Nordon, A, 1930, Question de morphologie dobrogeene, Paris.

Orghidan, N., 1964, Valea Casimcei. Observaţii geomorfologice, Lucr. Inst. Speol. "E. Racoviţă", I - II.

Popovici, I., Grigore, M., Marin, I., Velcea, I., 1984, Podişul Dobrogei şi Delta Dunării, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Posea, Gr., 1981, Pediments in Romania, Rev. Rou. geogr., 24.

Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M., 1982, Morfologia litoralului românesc la sud de Constanţa, Terra, 4.

Rădulescu, I., 1965, Podişul Casimcea, S.C.G.G.G., Geogr., 12, 2.

Roşu, Al., 1969, Observaţii geomorfologice pe latura de nord a Dobrogei, St. cerc. de geogr. aplicată a Dobrogei, Constanţa.

Savul, M., 1931, Erupţiile de diabaze din nordul Dobrogei, D.S.I.G.R., XVIII.

Stoenescu, Şt. M. Et. Al., 1965, Particularităţi ale regimului temperaturii aerului în zona litoralului românesc al Mării Negre, Cul. Lucr. I.M./1963.

Ţâştea, D., Sârbu, Valeria, Raţ, Tereza, 1969, Scurtă caracterizare climatică a Dobrogei cu referire specială la zona de litoral, Cul lucr. I.M./1967.

Ţigoiu, M., 1930, Dezvoltarea oraşului Constanţa, B.S.R.R.G., XLIV.

Udrescu, Constanţa, Savu, H., Neacşu, Vasilica, Stoian, Maria, 1985, Vulcanismul binodal de interplacă continentală, triasic de la Somova (Dobrogea de Nord), S.C.G.G.G. - Geol., 30.

Vâlsan, G., 1920, Românii din Dobrogea (de pe o hartă din circa 1769 - 1774), Anal. Dobrogei, I, 4.

Visarion, M. Et. Al., 1990, Dobrogea in the frame of the Carpathian Foreland, R.R. - Geophys., 1, 34.

Zotta, B., 1994, Asupra eşezării şi dezvoltării teritoriale a oraşului Constanţa, A.U.O., IV.

PODIȘUL MOLDOVEI - după Ielenicz și Săndulache, 2008, România - podișuri și dealuri

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE

Aşezarea. Se află în nord-estul şi estul României, cuprinde o suprafaţă de peste 22.200 km2 (cca 9,4% din suprafaţa ţării), se continuă la est de Prut până la valea Nistrului. În literatura geografică se mai folosesc şi denumirile: Podişul Moldovenesc şi Podişul Moldav.

Limitele. Până la valea Moldovei (în nord-vest) limita faţă de Obcina Mare se desfăşoară pe traseul Straja - Vicov - Marginea - Solca - Cacica - Păltinoasa, ce corespunde contactului dintre flişul cutat carpatic şi depozitele monoclinale sarmaţiene din podiş, unei denivelări de 300...500 m (în munte 750...900 m, în culmile podişului 500...550 m), trecerii rapide de la culmile împădurite la spaţiile largi cu păşuni, fâneţe şi culturi agricole, unei deschideri bruşte a văilor ce ies din munte, schimbării tipului de aşezări (de la sate mici, liniare pe vale în munte la sate mari răsfirate în depresiuni şi la baza versanţilor). Aici sunt două depresiuni - Solca şi Cacica - în vatra cărora apar, la mică adâncime, sâmburi de sare mioceni. Acest lucru a determinat pe unii geografi (N. Lupu) să le considere ca depresiuni de contact create de eroziunea care s-a manifestat diferenţiat la limita dintre două unităţi deosebite structural şi petrografic. Pe măsura adâncirii râurilor şi a îndepărtării stratelor monoclinale sarmaţiene s-a ajuns la miocenul din cuta diapiră. Deci structura de adânc a fost scoasă la zi, dar ea nu a influenţat şi nici nu determină cu nimic fizionomia reliefului.

Culoarul Moldovei, în cele mai multe studii geografice este atribuit Podişului Moldovei. El s-a individualizat pe măsura adâncirii râului Moldova în formaţiunile miocene ale podişului, în vecinătatea acestuia cu anticiclinalul subcarpatic din Dealul Pleşu (acesta domină Depresiunea Baia şi toată valea cu câteva sute de metri prin versanţi relativ abrupţi).

Între Târgu Neamţ şi Bacău situaţia este ceva mai complexă. De la luncile Moldovei şi Siretului spre vest se desfăşoară terase şi apoi un glacis prelung ce urcă până la un şir de dealuri cu altitudini de 500 - 580 m (Boldeşti 578 m, Vlădiceni 489 m, Bahna 507 m etc.) separate de şei largi (4 - 5 km) aflate la 350 m prin care se realizează legături cu satele din Depresiunea Cracău. Dealurile sunt alcătuite din formaţiuni sarmaţiene similare ca alcătuire şi structură (un monoclin slab) cu cele din podiş, pe când depresiunea din vest constituie un sinclinoriu subcarpatic tipic cu reflectare directă în relief. Deci, cele două râuri (Siret şi Moldova) s-au adâncit aproape de marginea podişului, ele aparţin acestuia şi nu Subcarpaţilor. În schimb, dealurile sunt ataşate, datorită peisajului lor, spaţiului subcarpatic, limita trecând de la Târgu Neamţ (E) pe la Războieni - Budeşti - Bahna şi Izvoarele.

Între Bistriţa şi Trotuş, Culoarul Siretului este dominat de Culmea subcarpatică Pietricica (înălţimi de 500...716 m) care dezvoltă un povârniş accentuat şi bine împădurit.

Limita de sud se face în raport cu Câmpia Română. G. Vâlsan (1910) o trasează la est de Siret până la valea Gerului (Nicoreşti - Corod - Geru) şi apoi pe aceasta spre sud. V. Mihăilescu separă tot ca unitate de câmpie şi sudul Covurluiului. Ca urmare, în detaliu, ea ar trece de la Nicoreşti pe Bârlad până la Ţepu apoi pe la Corod - Valea Mărului - valea Gerului până la Cudalbi, iar de aici spre sud-est, până la nord de Tuluceşti. Pe acest aliniament se constată o uşoară ruptură de pantă, o atenuare spre sud a unghiului de cădere a depozitelor pliocene, obârşia unei generaţii de văi specifice câmpiei, trecerea de la interfluviul mai îngust din dealuri la cele plate (câmpuri) din sud etc. În nord şi est, podişul depăşeşte valea Prutului.

CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC

ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEGRAFICĂ

Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două mari unităţi structurale ce vin în contact pe aliniamentul Bacău - Vaslui - Fălciu (fig.5,6).

Platforma moldovenească. Se află la nord de această limită. Ea are un fundament proterozoic rigid, care înclină din nord-est spre vest şi care cade în trepte spre sud. Este alcătuit îndeosebi din gnaise, paragnaise, şisturi migmatice, granite, bazalte etc. Peste acesta urmează o cuvertură sedimentară realizată în mai multe cicluri (fig. 5,6).

Depresiunea Bârladului. Se desfăşoară în centrul şi sudul regiunii. A luat naştere la începutul mezozoicului prin fracturarea fundamentului de platformă (nordic) şi a celui hercinic dobrogean (în sud) între faliile profunde Bacău - Fălciu şi respectiv Tecuci - Braţul Sf. Gheorghe. A funcţionat ca depresiune subsidentă activă independentă până la finele cretacicului. Ulterior, evoluţia a fost comună cu cea a regiunii din nord.

Geologii separă trei cicluri de sedimentare - proterozoic superior - silurian cu gresii, conglomerate, calcare; mezocretacic cu carbonatite şi miocen mediu - pliocen superior cu caracter detritic, separate de intervale de exondare ca reflex al manifestărilor orogenice din bazinele limitrofe (mişcările hercinice, kimmerice, alpine).

Fig.5. Podişul Moldovei.

Paleogeografic, uscatul s-a realizat treptat de la nord la sud (la finele volhinianului până la Buhuşi - Negreşti, la începutul dacianului la linia Adjud - Bârlad, în pleistocenul mediu la contactul cu câmpia etc.).

Mişcările neotectonice au produs ridicarea cu intensitate mică, dar diferit spaţială. Efectul cel mai mare a fost în nord-vest, la contactul cu muntele, iar cel mai redus în est şi sud. În Podişul Bârladului, jocul deosebit al blocurilor din fundament s-a reflectat la suprafaţă în bombări care au influenţat şi desfăşurarea radială a reţelei hidrografice sau în lăsări uşoare (mai ales în lungul unor fracturi profunde ale fundamentului - ex. falia Siretului) ce-au devenit direcţii pentru râuri - axa hidrografică Siret.

ReliefUL

Este rezultatul unei evoluţii începută în nord la finele sarmaţianului, şi continuată treptat la sfârşitul pliocenului şi până în cuaternar, în centru şi sud.

Caracteristicile morfografice şi morfometrice. Podişul Moldovei are o altitudine medie de cca 250 m, iar extremele se situează la 688 m (Dl.Ciungi) şi 10 m (Lunca Prutului). Înălţimile cele mai mari sunt concentrate în nord-vest şi centru unde, în mai multe vârfuri, ele depăşesc 400 m. De aici planul general înclină spre Prut şi către sud.

Hipsometric, peste 25 % sunt înălţimi mai mari de 300 m (0,5 % peste 500 m), apoi peste 63 % sunt culoare de vale şi dealuri dezvoltate între 100 şi 300 m. Circa 11 % aparţin culoarelor Siretului şi Prutului, la altitudini mici (sub 100 m) care constituie nivele de bază regională ce impun un ritm accelerat proceselor de albie din întregul podiş. Albiile lor se află la altitudini diferite (pe Siret coboară de la 300 m, la intrarea în ţară, la 185 m la Roman şi 26 m la intrarea în câmpie; pe Prut, 130 m în nord, cca 30 m în zona Iaşi şi 10...16 m în sud), de unde rezultă un potenţial denudativ mult mai activ la afluenţii Prutului. Ca urmare, fragmentarea majoră este sub 1 km/km2, iar cea generală în jur de 1,5 km/km2 (mai mare pe versanţii cuestici şi în sectoarele de convergenţă hidrografică). Energia de relief variază de la o unitate la alta (în Podişul Sucevei în jur de 150 m, în Podişul Bârladului de 150...200 m, în Câmpia Moldovei 50...75 m, în Podişul Covurului sub 50 m). În peste 70 % din suprafaţa podişului, declivitatea este sub 150 (sub 50 pe suprafeţele structurale, poduri de terasă, lunci), iar între 50 şi 150 pe glacisurile deluvio-proluviale). Pantele mai mari (frecvent peste 200) se întâlnesc în cadrul cuestelor, la obârşiile torenţilor şi în râpele de desprindere.

Treptele de relief. Interpretarea datelor geologice relevă trei concluzii evolutive principale:

• relieful născut în proterozoic a fost adus la stadiul de pediplenă la finele acestei

ere; ulterior aceasta a fost fragmentată şi acoperită de o cuvertură sedimentară;

• în timpul regresiunilor (paleozoic mediu - superior, oligocen - miocen inferior),

câmpiile marine au suferit o modelare parţială, suprafeţele rezultate fiind fosilizate de sedimentele ulterioare;

• relieful actual s-a realizat treptat în pliocen şi, pe întreaga suprafaţă a podişului, în

cuaternar; reţeaua hidrografică s-a organizat în concordanţă cu panta generală (la contactul cu muntele s-a adâncit în piemontul sarmaţian, iar în est şi sud a fragmentat câmpiile litorale în care se extindeau treptat). Adâncirea ei a fost însoţită de detaşarea mai multor trepte cu caracteristici diferite (glacisuri, terase etc.).

Suprafeţele de nivelare. În 1921, Emm. de Martonne a sesizat în partea central - nordică existenţa a două trepte de nivelare. Ulterior, apar studii detaliate în această problemă între care sunt cele realizate de M. David (1923, 1932, 1941) care indică trei nivele - Repedea - ponţian, Cărpineni, levantin - cuaternar inferior şi unul în Câmpia Moldovei, pe care încearcă să le paralelizeze cu cele din Subcarpaţii Moldovei; şi V.Mihăilescu (1930, 1946) stabileşte treptele: Holm - Dealul Mare - sarmaţian superior; Bolohani - Sângeap - ponţian; Siret - Bahlui - levantin; Botoşani - Hârlău - cuaternar). Contribuţii notabile sunt aduse şi de V. Tufescu (1930, 1936), Natalia Şenchea (1941, 1943) iar, după 1960 de mai mulţi geografi, între care V.Băcăuanu (1964), I.Hârjoabă (1965) ş.a.

Interpretarea tuturor datelor duce la următoarele concluzii:

• în Câmpia Moldovei există o singură suprafaţă de nivelare (pliocen - cuaternară) ce înclină de la nord (250 m) la sud (125 m);
• în jumătatea sudică a podişului se desfăşoară o singură suprafaţă, cu caracter complex (eroziv în nord şi acumulativ în sud); aceasta a fost realizată în villafranchian - pleistocen inferior;
• în nord-vest şi centru se păstrează două suprafeţe: una la nivelul culmilor superioare, de vârstă pliocen inferior şi alta sub formă de umeri şi nivele în culoarele de vale şi pe marginea depresiunilor sculptate în pliocen superior şi cuaternar inferior.

- modelarea din intervalul sarmaţian superior - ponţian s-a realizat asupra câmpiei joase aflate în imediata apropiere a unui nivel de bază general. Ca urmare, râurile s-au adâncit puţin, iar condiţiile climatice au favorizat retragerea versanţilor şi realizarea unei nivelări aproape generalizate, suprafaţa rezultată tăind deopotrivă sarmaţianul şi meoţianul;

- retragerea treptată a nivelului de bază mult în sud, paralel cu ridicarea generală a regiunii, a dus la intrarea într-o etapă nouă de modelare la finele pliocenului. Râurile au fragmentat suprafaţa veche din nord (chiar au eliminat-o în Câmpia Moldovei, ca urmare a rocilor uşor de dislocat) şi s-au adâncit în câmpia litorală de la sud şi centru. Eroziunea este activă şi în villafranchian, când în sud se acumulează întinse conuri torenţiale de nisip şi pietriş şi scade către pleistocenul mediu. Din vechea suprafaţă au rămas martori în sectoarele alcătuite din roci mai dure (Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc). În Câmpia Moldovei, unde precumpănesc rocile friabile, ea a fost înlocuită de o suprafaţă nouă (glaciso-plenă susţinută de V. Băcăuanu şi I. Donisă), căreia în regiunile vecine îi corespund nivelele de eroziune din culoarele văilor. În sud, nivelele de eroziune se racordează cu acumulările din Câmpia Covurlui.

Fig.6. Profil structural schematic în jumătatea sudică a Pod. Moldovei.

Profil structural schematic în nordul Podişului Moldovei.

Terasele. În 1889, Gr.Cobălcescu, în zona Iaşi, realizează prima descriere a unei terase pe teritoriul României. De atunci, dar mai ales după 1950, numărul de lucrări în această problemă a crescut foarte mult. Se impun prin rezultate materialele aparţinând lui V.Băcăuanu (1960), V. Băcăuanu şi colab. (1980). Din analiza acestora reies următoarele:

• în lungul râurilor mari există 6 - 8 terase (la Siret şi Prut se adaugă un nivel superior în rocă); la râurile mici, autohtone, numărul variază de la 3 la 5;
• un paralelism clar între desfăşurarea petecelor de terasă şi luncile actuale cu racordări largi la confluenţe;
• dacă terasele superioare sunt puternic fragmentate şi uneori acoperite cu deluvii groase, cele inferioare au desfăşurare largă, constituind principalele suprafeţe pentru aşezări şi culturi;
• depozitele la râurile autohtone sunt nisipo-argiloase, pe când la cele cu obârşie în Carpaţi sunt grosiere. Peste aluviuni sunt deluvii, proluvii groase;
• terasele de 20-25 m, 50-60 m, 90-125 m, cu dezvoltare clară şi cu suficiente elemente pentru datare (wurm II, pleistocen mediu şi pleistocen inferior), reprezintă repere în stabilirea sistemului morfocronologic cuaternar al podişului (Gr. Posea şi colab. 1974).

Luncile ocupă o mare parte din culoarele de vale, având lăţimi de la câteva sute de metri până la peste 10 km (Siret, Prut) şi o pantă longitudinală de la 0,4 la 1 m/km; au depozite cu grosimi de până la 10 m pe văile principale şi 2...3 m pe cele mici. În luncă, se disting grinduri longitudinale, numeroase cursuri părăsite, meandre vechi, lacuri, sectoare cu exces de umiditate şi vegetaţie adecvată, glacisuri, 1...3 trepte, cursuri paralele ale afluenţilor, albii secundare numite pruteţe, sireţele. În luncile multor râuri mici s-au amenajat în ultimele secole iazuri, dar procesele de versant au favorizat colmatarea lor. După 1980 s-au realizat lacuri de baraj pe Siret, Prut, bazinul Bârladului pentru folosirea apei în piscicultură, industrie şi ca sursă energetică.

Relieful structural. Structura monoclinală are rol esenţial în dezvoltarea unor trăsături specifice. De aici şi unele denumiri acordate: "podiş erozivo-structural", "podiş structural". Relieful structural s-a individualizat pe un ansamblu monoclinal cu cădere spre E, SE, dar în condiţiile existenţei unor orizonturi de rocă ce opun rezistenţă la atacul agenţilor externi, şi care au grosime mai mare (calcarele oolitice, tufurile andezitice, conglomeratele). Ies în evidenţă: platouri structurale (în Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc) mărginite de abrupturi cuestice pe care se produc degradări intense (îndeosebi alunecări, curgeri noroioase, şiroire), cel mai mare fiind Coasta Iaşilor, în lungime de cca 100 km, energie de relief de peste 200 m şi cu desfăşurare în două nivele, rezultate din dezvoltarea văilor subsecvente; se adaugă văi consecvente şi obsecvente (fig.7).

Modelarea actuală. Prezenţa rocilor friabile, lipsa vegetaţiei forestiere, climatul continental cu nuanţe de excesivitate favorizează desfăşurarea unei game largi de procese care provoacă degradări intense. Între acestea, spălarea în suprafaţă are rol esenţial pe marea majoritatea a pantelor ce depăşesc 50 (V. Băcăuanu indică valori medii de 0,5...1 t/ha/an în nord, vest şi centru şi 5...5,5 t/ha/an în sud, dar care cresc mult în raport de pante şi culturi); şiroirea şi torenţialitatea (I. Ioniţă, 2000) acţionează pe suprafeţe cu înclinări de peste 100 alcătuite din nisipuri, argile, etc.; la baza versanţilor creează trene proluvio - coluviale. Deplasările de teren (alunecări cu dimensiuni şi forme variate, curgeri noroioase, surpări etc.) cunosc o desfăşurare deosebită mai ales pe frunţile de cuestă şi în bazinele torenţiale. Se adaugă tasări şi sufoziuni în est şi sud în depozitele loessoide.

Formarea reţelei hidrografice. Există două sectoare unde în literatură se confruntă două categorii de idei asupra realizării structurii hidrografice şi anume la contactul Podişului Sucevei cu Câmpia Moldovei şi în bazinul Bârladului. În primul sector, problema principală a fost modul de realizare a văii Siretului până la Roman. Unii autori (Gh. Murgoci emitea ideea, iar M. David, Gh. Năstase, V. Tufescu au dezvoltat-o cu argumentări) susţin că Siretul s-a realizat în urma unei suite de captări efectuate de un râu sudic asupra unor cursuri ce se desfăşurau din munţi spre est (fig.7). Argumentele principale sunt: existenţa unor şei largi pe interfluviul de pe stânga Siretului în dreptul Siretului superior, Sucevei, Moldovei (Lozna, Bucecea, Ruginoasa); prezenţa unor pietrişuri în alternanţă cu nisipuri, cu elemente carpatice atât în şei, cât şi în componenţa părţii superioare a dealurilor de la est şi vest de Siret. Alţi autori susţin că Siretul s-a format treptat prin înaintarea spre sud, pe măsura retragerii liniei de ţărm începând cu sarmaţianul superior. Ca urmare, şeile sunt de eroziune diferenţială la obârşia unor pâraie cu desfăşurare opusă, pietrişurile şi nisipurile din şei au provenit din alterarea gresiilor şi conglomeratelor sarmaţiene acumulate în bazinul marin sarmaţian şi nu în condiţii de albie; altimetric, baza şeilor aflate pe dealurile de pe stânga Siretului, este inferioară peticelor de terase superioare de dreapta Siretului ce se dezvoltă nord - sud. Aici sunt şi dealuri ce au înălţimea mai mare decât şeile şi care au o direcţie perpendiculară pe traseele râurilor presupuse că ar fi curs de la vest la est. Toate acestea infirmă posibilitatea realizării unui drenaj spre est. Se adaugă şi lărgimea foarte mare a Culoarului Siretului, greu de realizat printr-o suită de captări.

Originea şeilor (după M.Ielenicz, 1996) poate fi legată de existenţa pe stânga Siretului a unor bazine hidrografice cu desfăşurare spre est, nord-est, şi care au fost distruse treptat de către afluenţii din bazinul Jijiei care au înaintat rapid (nivelul de bază era coborât, iar formaţiunile marno-argiloase, grezoase, uşor de dislocat). De altfel, V. Băcăuanu (1968) şi anterior V. Tufescu şi V. Mihăilescu indică numeroase captări recente tocmai în această zonă. Atacul actual al afluenţilor Prutului este foarte activ în şeile Lozna, Dersca şi Bucecea unde cumpăna de ape a fost împinsă spre vest, ajungând la nivelul terasei joase a Siretului. Se vorbeşte chiar, în sens geomorfologic, de captarea iminentă a Siretului de către afluenţii Jijiei şi Sitnei.

Fig.7. Podişul Moldovei (Harta geomorfologică).

Cât priveşte bazinul Bârladului, problema care s-a ridicat a fost aceea a explicării configuraţiei curioase a traseului său (în formă de semn de întrebare). Dacă D. Paraschiv (1964) îl leagă de un reflex la suprafaţă al jocului blocurilor din fundament cu accent pe subsidenţa de la Tecuci, I. Hârjoabă (1968) îl pune pe seama unui culoar născut la îmbinarea conurilor aluviale create în pliocenul superior - villafranchian de către Siret (în vest) şi Prut (în est). Cele două argumentări se corelează.

Clima

Podişul Moldovei se încadrează în climatul temperat al dealurilor cu altitudine medie. Distribuţia şi regimul de manifestare ale tuturor elementelor climatice ce îl caracterizează sunt determinate de mai mulţi factori:

• larga deschidere a regiunii spre nord, est şi sud ce facilitează o circulaţie activă a

maselor de aer din aceste direcţii (din est mase continentale, iarna reci şi uscate ce dau temperaturi joase, viscole, geruri şi vara calde şi uscate ce imprimă nuanţa continentală; din sud, mase de aer cald, umede sau uscate care accentuează fenomenele de secetă sau provoacă în sud desprimăvăriri sau precipitaţii la începutul iernii; din nord, mase baltice, polare reci şi umede);

• desfăşurarea Carpaţilor Orientali care se constituie într-o barieră în calea maselor de aer vestice, oceanice, care totuşi coboară de pe aceştia fiind mai uscate, uneori creând efecte foehnale;
• amplitudinea reliefului podişului de cca 600 m şi structura orohidrografică

(culoare de vale largi încadrate de interfluvii de podiş) care impun diferenţieri topoclimatice evidente (al platourilor şi culmilor situate la peste 400 m, al culoarelor de vale şi dealurilor joase);

• desfăşurarea podişului pe mai mult de două grade de latitudine se reflectă în variaţia cantităţii de radiaţie globală (112,5 kcal/cm2/an în nord şi 122 kcal/cm2/an în sud), urmare a unei durate diferite a strălucirii Soarelui.

Se pot diferenţia două trepte cu caracteristici climatice distincte (fig.8):

• Podişurile şi dealurile cu înălţimi mai mari de 350 m. Acestora le sunt caracteristice:

temperaturi medii anuale de 8...90 C, în ianuarie de - 20...- 40 C, în iulie de 18...200 C; peste 120 de zile cu îngheţ şi peste 40 de zile de iarnă; precipitaţiile depăşesc anual 600 mm, cad preponderent în intervalul aprilie - septembrie (peste 70 %), multe fiind generate de prezenţa maselor de aer baltice; variaţii de la an la an şi de la lună la lună în cantităţi căzute (sunt ani când valoarea totală reprezintă 50 - 70% din cea multianuală şi ani ploioşi când această valoare este cu mult depăşită; în lunile de vară, aversele din câteva zile includ peste 50% din cantitatea medie a acestora); în sezonul rece, se înregistrează cca 40 de zile cu ninsoare, iar stratul de zăpadă persistă cca 75 de zile; se produc brume în peste 20 de zile (inclusiv în mai şi septembrie), oraje, grindină, secete.

• Dealurile şi culoarele de vale, cu altitudini mai mici de 350 m, au drept caracteristică

de bază nuanţa continentală accentuată.

Fig.8. Podişul Moldovei (precipitaţii medii).

Podişul Moldovei (temperaturile medii).

Aceasta este susţinută de valorile medii ale temperaturii anuale (9...100) şi din lunile calde (20...210), care sunt cu 1...20 C mai ridicate decât în situaţia anterioară, gerurile de durată şi inversiunile de temperatură cauzate de stagnarea în timpul iernii a maselor de aer rece nordice şi nord-estice în culoarele de vale şi Câmpia Moldovei (media termică a lunii ianuarie oscilează între - 3 şi - 4,5 oC), amplitudinile termice accentuate (în jur de 700), numărul ridicat al zilelor de vară (70 - 90), tropicale (peste 30), frecvenţa perioadelor de uscăciune şi de secetă favorizate de masele de aer cald de provenienţă estică şi sudică, cantitatea medie anuală a precipitaţiilor (450...500 mm) distribuite extrem de neuniform sezonier, lunar (una-două zile cu ploi alternează cu lungi intervale în care acestea lipsesc) şi de la an la an, viscole cu durată, frecvenţă şi intensitate din cele mai mari în ţara noastră.

Apele

Poziţia geografică la exteriorul Carpaţilor, de unde vin şi cele mai însemnate artere hidrografice (Siret, Prut, Suceava, Moldova, Bistriţa etc.), sedimentarul gros ce facilitează pătrunderea apei la adâncime mare, condiţiile climatice continentale cu influenţă determinantă în scurgere sunt principalii factori care dau un anumit specific hidrologic şi hidrografic apelor din Podişul Moldovei. Analiza acestora relevă următoarele aspecte:

Apele de adâncime. Au debite mari şi grade de mineralizare deosebite. Infiltrarea apei se face cu uşurinţă la peste 1000 m, dar prezenţa unor orizonturi impermeabile facilitează existenţa unor pânze de apă la adâncimi diferite. Acestea au grad de mineralizare deosebit, sunt cloruro-sodice, sulfuroase, bicarbonatate şi au caracter artezian sau ascensional. Duritatea mare nu permite utilizarea economică a lor.

Apele freatice. Sunt cantonate în depozitele pliocen-superioare şi cuaternare, la adâncime redusă. Sunt dependente de regimul precipitaţiilor şi de temperaturile ridicate din sezonul cald. Unele apar la zi pe aliniamente de izvoare desfăşurate la baza cuestelor, frunţilor de terasă, având debite mai mari şi calităţi ce permit folosirea pe plan local. Cele mai multe izvoare, îndeosebi din dealurile joase, au debite reduse şi un grad de mineralizare la limita de potabilitate acceptată. Dacă în aşezările mici alimentarea cu apă se face din pânzele aflate la baza aluviunilor teraselor sau a celor din lunci, în oraşe, în condiţiile unei dublări a populaţiei şi a construirii a numeroase unităţi industriale, problema apei se pune cu stringenţă. În prezent, aici necesarul este acoperit parţial de transportul prin conducte din alte regiuni (la Iaşi este racordată o conductă de la Timişeşti din Valea Moldovei) sau din lacurile de acumulare amenajate în acest scop (pe Prut, Racova, Bistriţa etc.).

Hidrografia. Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două bazine hidrografice mari (Siret şi Prut).

Cele mai multe râuri aparţin unei reţele autohtone, cu lungimi variate. Cele mai însemnate sunt: Jijia, Bahlui, Sitna, Bârladul, Şomuzurile etc., care depăşesc 30 km; cele mai multe au, însă, lungimi sub 30 km şi frecvent vara seacă sau au o scurgere slabă (fig.9).

Fig.9. Câmpia Moldovei (Podişul Jijiei).

Podişul Moldovei.

Densitatea reţelei hidrografice permanente variază între 0,3 şi 0,6 km/km2. Panta

medie a albiilor este ceva mai ridicată în podişurile înalte (20 m/km) şi mai redusă în dealurile joase şi spre cursul inferior (2...5 m/km).

Scurgerea apei râurilor este puternic influenţată de cantităţile de precipitaţii, evapotranspiraţie şi constituţia litologică.

Alimentarea râurilor din Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc se face dominant din precipitaţii (70...85%) sub formă de ploi (60...70%) şi zăpadă (30...40%) şi moderat din ape subterane (15...30%), situaţie care le asigură o scurgere bogată. În regiunile din est şi sud, alimentarea subterană este mai redusă (10...15%), iar cea din precipitaţii (mai ales apa provenită din topirea zăpezii) are o pondere ridicată (40...50%).

Regimul scurgerilor se caracterizează prin ape mari primăvara şi la viituri şi apoi prin intervale lungi cu ape mici în a doua parte a verii şi toamna.

Primăvara, ploile bogate şi topirea zăpezii asigură o scurgere de 40...50% din volumul

anual, vara (30...40 % din volumul anual) se produc 5 - 7 viituri ce dau creşteri bruşte ale scurgerii provocând inundaţii, toamna şi iarna debitele mai reduse fiind întreţinute doar de alimentarea subterană, condiţii în care, în multe situaţii râurile seacă (fig.10).

La râurile din sudul podişului, uneori la începutul iernii, pe fondul unei circulaţii ciclonice sudice active se produc viituri ce dau creşteri ale debitelor.

La râurile din Podişul Sucevei diferenţele dintre extremele scurgerii sunt mai reduse, decât în est şi sud.

Scurgerea solidă se face în proporţie de peste 95 % sub formă de suspensii. După V.Băcăuanu şi colab. (1980), în peste 80 % din Podişul Moldovei turbiditatea variază între 1000 şi 2500 g/m3 fiind favorizată de alcătuirea petrografică a dealurilor cu altitudini de 300...500 m, pantă şi lipsa pădurii, condiţii ce stimulează spălarea în suprafaţă, şiroirea etc. Este mai mică în regiunile joase, unde pantele reduse ale albiilor determină viteze mici ale apei şi stimulează depunerea.

Lacurile. În Podişul Moldovei există numeroase lacuri, majoritatea de provenienţă antropică. Lacurile a căror cuvetă a rezultat prin procese naturale (tasări, alunecări, părăsirea şi rectificarea albiilor) au adâncimi mici şi sunt frecvent invadate de vegetaţie hidrofilă (îndeosebi în Câmpia Moldovei, luncile Prutului, Jijiei etc.). Între lacurile antropice se impun, prin număr şi suprafaţă, heleşteele (îndeosebi în Câmpia Moldovei) a căror apă este folosită pentru irigaţii, pisicultură, alimentare cu apă etc. Între acestea sunt: Dracşani pe Sitna, Podu Iloaiei pe Bahlueţ, Ciric pe Nicolina şi mai multe pe Başeu. Se adaugă iazurile (în Podişul Sucevei), lacurile de baraj a căror apă este folosită în scopuri variate (alimentarea oraşelor, hidroenergie etc.) de pe Prut (Stânca-Costeşti), Siret (Bucecea, Galbeni, Răcăciuni, Bereşti, Călimăneşti), Bistriţa (Bacău I şi II), Racova la Puşcaş, Ciric lângă Iaşi etc. (fig.10).

Vegetaţia şi fauna

Condiţiile de relief şi de climă, ca şi o complexă evoluţie a vegetaţiei în pleistocenul

superior - holocen au impus structura biogeografică actuală. Ca urmare, aici intră în contact elemente central-europene, estice şi sudice. După R.Călinescu şi colab. (1969), dealurile înalte (peste 400 m) din centru, vest şi nord se află la extremitatea estică a provinciei dacice (provincia central europeană), Câmpia Moldovei - în extremitatea sud-vestică a provinciei sarmatice cu specific silvostepic, iar dealurile din sud şi sud-est se includ în provincia pontică cu caracter stepic şi silvostepic (fig.11).

Dezvoltarea reliefului pe verticală, între 10 şi 688 m, a determinat, mai ales în cadrul

dealurilor provinciei dacice, o diferenţiere a asociaţiilor vegetale în raport cu altitudinea. Îndelungata populare şi activităţile umane orientate spre agricultură au dus la îndepărtarea pe mari suprafeţe a vegetaţiei iniţiale, la diminuarea fondului faunistic şi la introducerea peisajului agricol care se desfăşoară în peste 60 % din suprafaţa Podişului Moldovei.

• Provincia dacică (zona de pădure). În cadrul ei intră Podişul Sucevei, Podişul Central

Moldovenesc, nordul Colinelor Tutovei şi Dealurile Fălciului. Desfăşurarea altimetrică a determinat prezenţa a trei tipuri de păduri care au o distribuţie etajată.

Pădurea de amestec cu fag şi conifere - se află la contactul cu Obcina Mare, pe dealurile cu structură piemontană (Ciungi). Alături de fag intră bradul şi molidul pe terenurile înalte şi gorunul, teiul, frasinul pe cele mai joase. Stratul arbustiv şi cel ierbos prezintă elemente comune pădurilor de munte şi pădurilor de deal.

Pădurea de fag pură apare ca insule în Podişul Dragomirnei, Dealu Mare, Culmea Tătăruşi şi în Podişul Central Moldovenesc la înălţimi mai mari de 400 m. Este considerată ca relictă din holocenul mediu (subatlantic), când avea areale mari. Condiţiile climatice (temperaturile mai mici şi umiditatea) au permis existenţa ei la altitudini atât de joase. Se asociază frecvent cu gorunul, carpenul, mesteacănul. Arbuştii (alun, soc, corn) sunt puţini şi apar în sectoarele mai rare ale pădurii. De asemenea, pajiştile secundare sunt sărace (predomină păruşca, păiuşul, pieptănăriţa, ovăsciorul). Există câteva sectoare în care, în pădurea de fag, se păstrează elemente secundare care sunt ocrotite (la Zamostea, Mitocu Dragomirnei, Oroftiana).

Pădurea de gorun şi stejar ocupă peste 80 % din arealul pădurilor din această provincie. În structura ei există unele diferenţieri regionale impuse de topoclimat, gradul de fragmentare şi expunere a reliefului sau substratul litologic. În Podişul Sucevei frecvenţă mare (între 300 şi 450 m) o are stejarul pedunculat care, adesea, formează păduri pure mai ales în sectoarele cu substrat marno-argilos ce asigură soluri grele şi mai umede. La înălţime se amestecă cu gorunul şi chiar cu fagul, iar către bază cu frasinul, teiul, arţarul etc. În aceste păduri există şi un strat arbustiv mai bogat (alun, călin, corn, sânger, lemn câinesc, porumbar etc.), iar pajiştile au caracter mezoxerofil (predomină păiuşul şi firuţa).

Fig.10.

În Podişul Central Moldovenesc, la 300...400 m, pădurea are un caracter mixt, datorat prezenţei, în combinaţii diferite a stejarului, gorunului şi fagului favorizate de condiţiile locale de relief, rocă şi topoclimat. Reprezintă sectorul unde caracteristicile climatice nordice se combină cu cele din sud.

În cadrul Colinelor Tutovei şi în Dealurile Fălciului predomină pădurea de gorun fie în amestec cu carpen, tei argintiu, frasin, fie sub formă de arborete pure (îndeosebi pe substrat nisipos, nisipo-lutos care asigură un drenaj vertical optim). Spre contactul cu Podişul Central Moldovenesc, la înălţimi mai mari de 400 m, intră în amestec cu fagul, pe când în sud, la altitudini de 250 - 300 m, în componenţa pădurii se află şi elementele termofile.

Fauna pădurilor este reprezentată prin cervidee, porc mistreţ, lup, dihor, nevăstuică, pisică sălbatică, veveriţă, diferite specii de şoareci, o mare varietate de păsări (ghionoaie, ciocănitoare, ciuful de pădure, huhurezul, buha, privighetoarea, cucul, pupăza, graurul etc.); se adaugă o bogată faună de nevertebrate. În ultimul timp se constată prezenţa câinelui enot pătruns din Ucraina.

• Provincia sarmatică (zona de silvostepă). Se desfăşoară în cadrul Câmpiei Moldovei,

pe culmi cu înălţimi de 200...250 m. Continentalismul mai accentuat a favorizat dezvoltarea unei vegetaţii de silvostepă. Pădurea are caracter de şleau de gorun în centru şi sud şi şleau cu stejar în vest, pe substrat mai argilos. În componenţa ei intră şi carpen, tei pucios, arţar, jugastru, ulm, cireş. Arbuştii apar la periferia pâlcurilor de pădure şi sunt reprezentaţi de voniceriu pitic, migdal pitic, cireş pitic, scumpie. Pe terenurile erodate s-au dezvoltat asociaţii secundare cu firuţă cu bulb, peliniţă, laptele cucului.

• Provincia pontică (zona de stepă). Se desfăşoară în sudul Podişului Moldovei, ocupând areale întinse în Depresiunea Huşi, Depresiunea Elan - Horincea etc. Ea înaintează mult pe Prut (până la nord de Albiţa) şi pe Bârlad. Vegetaţia caracteristică în sud (Pod. Covurlui) este de silvostepă, dar cu foarte multe elemente sudice, termofile. Pâlcurile de pădure cu gorun, stejar penduculat au şi stejar pufos, stejar brumăriu, frasin, ulm, jugastru, gârniţă, mojdrean, scumpie, scoruş, cărpiniţă. Unele din acestea formează şi arborete pure (stejar pufos, stejar brumăriu, gârniţă), dar cu predilecţie pe expunerile sudice şi sud-estice. Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin asociaţii de păiuş şi colilie. În est, în lungul Prutului, şleaurile cu stejar penduculat şi gorun conţin mai multe elemente sarmatice, pontice şi mai puţin specii termofile.

Fauna caracteristică silvostepei şi stepei, datorită activităţii antropice a fost mult limitată ca areal şi număr de specii. Răspândire mai mare o au rozătoarele (popândăul, şoarecele de câmp, hârciogul, iepurele de câmp, la care s-a adăugat, după 1905, iepurele de vizuină introdus în zona Iaşi), apoi căprioara, mistreţul, vulpea, lupul, numeroase păsări, reptile, nevertebrate.

Fig. 11

Vegetaţia intrazonală este întâlnită, pe de o parte în lungul albiilor principale unde este alcătuită din pajişti mezo-hidrofile şi esenţe lemnoase slabe (sălcişuri, plopişuri), iar pe de altă parte, în jurul lacurilor şi mlaştinilor (centuri de stuf, pipirig, papură, rogoz, iar în ochiul de apă - plante hidrofile). La Dersca - Lozna există o turbărie, iar la Iezăru Dorohoi - o mlaştină tipică - declarate rezervaţii naturale. Există o bogată faună acvatică în care se impun unele mamifere (bizamul, vidra), avifauna cu numeroase specii cu rol cinegetic şi ştiinţific şi ihtiofauna. Pe suprafeţe mici în luncile râurilor Prut, Bârlad, Jijia, Bahlui, Elan, Crasna, Tutova şi pe unele fâşii de versanţi marno-argiloşi din Câmpia Moldovei, pe soluri de tipul solonceacurilor şi soloneţurilor s-au individualizat areale cu vegetaţie halofilă (Salicornia, Suaeda, Artemisia, Statice etc.).

Solurile

Sub raport pedogeografic, Podişul Moldovei este inclusă în Provincia Moldavică. Condiţiile orofitoclimatice au determinat o desfăşurare zonală şi chiar o uşoară etajare a principalelor tipuri de soluri. Defrişarea, procesele erozionale pe pante au determinat degradarea, în stadii diferite, a solurilor şi scăderea corespunzătoare a posibilităţii de folosire a lor. O mare parte din fondul pedologic se caracterizează printr-o fertilitate medie spre foarte bună, solurile aflându-se la altitudini mai mici de 350 m, dezvoltate în condiţii fitoclimatice de silvostepă, pe un substrat ce asigură circulaţia apei şi pe pante mici pe care eroziunea lipseşte sau este foarte slabă. În regiunea dealurilor înalte unde s-au dezvoltat soluri de pădure, acide, argiloiluviale, fertilitatea, îndeosebi pentru culturile de câmp, este mai scăzută.

Această caracteristică este redusă şi la solurile hidromorfe, halomorfe şi erodisoluri.

Pe ansamblu, în Podişul Moldovei se conturează două zone pedogeografice cu diferenţieri locale determinate de altitudine, pantă, substrat. Se adaugă solurile intrazonale.

Zona molisolurilor (cernisolurilor, cf. S.R.T.S., 2003). Se desfăşoară precumpănitor în sudul podişului şi în Câmpia Moldovei. Legătura dintre cele două areale se realizează prin Culoarul Prutului. Se suprapune cu silvostepa şi stepa, dezvoltându-se îndeosebi între 100 şi 250 m altitudine.

Tipice sunt cernoziomurile cambice (slab, moderat, puternic levigate, numite după S.R.T.S., 2003 cernoziomuri şi faeziomuri), bine păstrate pe terenurile slab înclinate. Pe pante mai mari, ele se află în diferite grade de degradare. Au o mare cantitate de humus şi proprietăţi care le asigură o fertilitate deosebită.

Un tip specific numai zonei de est a ţării sunt Solurile cenuşii (după S.R.C.S., 1980), care au poziţia altimetrică la 200...300 m, dezvoltându-se îndeosebi în fâşiile de racord dintre domeniul forestier şi cel de silvostepă; au o fertilitate medie spre bună.

Tot molisoluri sunt rendzinele (pe calcare în Podişul Central Moldovenesc) şi pseudorendzinele (faeziomuri - pe marne).

Solurile cernoziomoide (faeziomuri) sunt întâlnite doar în câteva areale din Podişul Fălticeni şi în şeile largi (Lozna, Bucecea, Ruginoasa, Strunga) de pe dealurile din stânga Siretului. Unii autori le caracterizează ca cernoziomuri cambice sau pseudorenzide cambice. Caracteristicile lor sunt legate de formarea în două faze: la început în condiţii fitoclimatice de silvostepă, iar ulterior de pădure. Prin proprietăţile lor fac trecerea de la cernoziomurile cambice la solurile brune (de pădure) având şi un grad ridicat de fertilitate.

Zona solurilor argiloiluviale (luvisoluri). Se desfăşoară la înălţimi de 300...600 m şi are în alcătuire soluri brune argiloiluviale (preluvosoluri) şi soluri brune luvice (luvosoluri), la care, izolat, se mai adaugă luvisoluri albice (luvosoluri).

Solurile brune luvice (luvosoluri) sunt pe areale mai mari pe dealurile de la contactul podişului cu muntele şi Subcarpaţii, apoi pe podişurile din interior, în general sub păduri de fag sau fag cu conifere. Sunt soluri acide, cu fertilitate redusă pentru culturi agricole.

Solurile brune argiloiluviale (preluvosoluri), cu largă desfăşurare în Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc la altitudini de 300...450 m, sunt formate sub pădurea de stejar pedunculat şi gorun. Pe substratul marno-argilos au caracter podzolit. Sunt fertile şi sunt folosite larg în culturile agricole.

Solurile intrazonale. Ocupă areale reduse, fiind determinate de condiţiile locale de relief, rocă, grad de umiditate, intensitate a eroziunii etc. Tipice sunt: solurile aluviale (aluviosoluri, în lunci, au fertilitate bună), lăcoviştile (gleiosoluri în sud-estul podişului), solurile gleice (gleiosoluri, Podişul Sucevei - în luncile Siretului, Moldovei, Depresiunea Rădăuţi) folosite pentru păşuni şi fâneţe, soluri halomorfe (salsodisoluri - îndeosebi în Câmpia Moldovei, Culoarul Prutului, Dealurile Fălciului, pe marne şi argile în condiţiile climatului excesiv continental) şi erodisoluri (erodosoluri) pe versanţii afectaţi intens de şiroire, spălare în suprafaţă şi alunecări de teren.

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

CONSIDERAŢII DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

Podişul Moldovei reprezintă una din regiunile geografice a cărei populare s-a realizat încă din cele mai vechi timpuri istorice. Urmele de cultură materială identificate, începând cu paleoliticul inferior, indică nu numai vechimea locuirii, ci şi continuitatea şi accentuarea treptată de-a lungul secolelor a acestui proces. Sunt renumite pe plan mondial aşezările paleolitice de la Mitoc şi Ripiceni, apoi cele neolitice de la Cucuteni, Ţuguieta, Hăbăşeşti, Stoicani, Măstăcani etc. Ultimele sunt numeroase într-un spaţiu geografic comun din Transilvania şi până la Bug indicând, prin elementele de cultură similare, legăturile multiple între diferitele comunităţi.

Din epocile bronzului şi fierului s-au identificat aşezări mari cu forme de apărare (şanţuri şi valuri de pământ la Dersca, Arsura, Moşna, Stânceşti, Brăhăşeşti, Mereşti, Criveşti, Copălău - Cotu, Cătălina - Cotnari etc.), urme care indică o activitate economică bazată pe creşterea animalelor, unele culturi agricole şi practicarea unor meşteşuguri. S-au identificat "dave" la Lozna, Stânceşti, Cotnari, Brad (Zargidava), Moşna, Arsura, Răcătău de Jos (Tamasidava), Poiana (Piroboridava), Smulţi etc. care făceau parte la începutul primului mileniu creştin din teritoriul liber al dacilor (D. Chiriac, 1980).

Ca urmare, încă din antichitate, a început să se contureze sistemul de aşezări din podiş, proces favorizat de condiţiile naturale, dar care a întâmpinat în secolele ce-au urmat numeroase oprelişti impuse de factori externi (invazii ale popoarelor migratoare, iar în al doilea mileniu cele tătărăşti, poloneze, cazace, apoi campanii militare ale puterilor vecine însoţite de anexări teritoriale) şi interni (numeroase oprelişti în legăturile economice etc.).

Aşezările primului mileniu se încadrau în categoria satelor frecvente în regiunile împădurite (mai ales la obârşia văilor) şi mai puţin în silvostepă. Unele dintre acestea, în secolele XIII - XIV, au devenit oraşe, procesul fiind determinat de condiţii diverse îndeosebi de ordin politic şi economic (stabilirea curţii domneşti la Siret, Baia, Suceava, Bacău, Iaşi etc.) sau numai economice (Vaslui, Bârlad, Roman, Dorohoi, Botoşani, Hârlău, Târgu - Frumos, Huşi - D.Chiriac, Al.Ungureanu,1980).

Pentru unele dintre acestea (Bacău, Suceava, Vaslui, Bârlad) un rol aparte l-au avut şi legăturile tradiţionale cu oraşe din Transilvania şi Ţara Românească.

În general, erau aşezări cu mai puţin de 1.000 locuitori (excepţie Suceava care era capitala statului şi care, în secolul XV, depăşea 4.000 locuitori).

În secolele XVII - XVIII se intensifică procesul de dezvoltare a reţelei de aşezări, inclusiv a oraşelor. Se dezvoltă mai întâi câteva oraşe care au un important rol politic şi comercial (Suceava, Iaşi, Bacău) şi o populaţie de peste 4.000 locuitori. În al doilea rând apare un număr important de sate-târguri (târguşoare) cu activităţi comerciale şi meşteşugăreşti, din rândul cărora în secolul XIX apar oraşele Fălticeni, Paşcani, Dorohoi, Săveni etc. Se remarcă şi creşterea numărului de sate în Culoarul Moldovei şi Câmpia Moldovei concomitent cu extinderea suprafeţei agricole (sate de "roire" sau "slobozenie"). Totodată, unele oraşe aflate la depărtare de principalele artere comerciale din această perioadă, vor stagna (Vaslui, Huşi) sau vor decade (Baia).

Sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX a reprezentat o etapă importantă nu numai în creşterea populaţiei, dar şi în sporirea numărului de aşezări. Procesul a fost favorizat de: limitarea treptată a aservirii faţă de Imperiul Otoman, abolirea iobăgiei, reformele agrare în 1864, 1871, 1921, prezenţa activităţilor industriale, dezvoltarea reţelei de căi de comunicaţie (amenajarea primelor tronsoane feroviare), unirea în 1918 a Bucovinei şi Basarabiei cu România etc. Ca urmare, se constată apariţia a numeroase sate în Câmpia Moldovei şi în sudul podişului pe terenuri despădurite sau desţelenite (sate de împroprietăriţi), apariţia unor sate în lungul căilor de comunicaţie importante şi decăderea altora aflate la distanţe mari; impunerea sub raport demografic, economic, administrativ a oraşelor Iaşi, Bacău, Suceava; predominarea oraşelor mici în care unele activităţi industriale se îmbinau cu cele agricole, comerciale, de transport (noduri feroviare la Paşcani, Roman), administrative etc.

În a doua parte a secolului XX, schimbările social-politice şi economice survenite au făcut ca: mai multe oraşe (reşedinţă de regiune, ulterior judeţ, unele municipii) să se extindă şi să crească demografic rapid (rezultat al unei industrializări forţate), iar unele aşezări rurale aflate în condiţii naturale favorabile, în vecinătatea oraşelor sau în lungul arterelor de comunicaţie să crească. Multe sate din regiunile deluroase fragmentate şi totodată situate la depărtare de căile de comunicaţie însemnate au stagnat sau se află în regres sub raport demografic şi economic. După Revoluţia din 1989 se produc mai multe modificări. Mai întâi este menţinerea reşedinţelor de judeţ (mai ales Iaşi, Suceava, Bacău) şi a unor municipii (Bârlad, Fălticeni etc.) ca principale centre urbane în cadrul cărora scade numărul de locuitori, se reduce ponderea activităţilor industriale afirmându-se cele din domeniul terţiar, noi orientări în tipul de construcţii etc. În al doilea rând se remarcă decăderea oraşelor mici, la cele dinainte de 1989 adăugându-se altele noi, în multe situaţii promovarea lor nefiind justificată economic, social, edilitar. În mediul rural apar evidente două aspecte - menţinerea la un nivel ridicat a satelor din vecinătatea oraşelor mari din unităţile cu resurse importante (turistice, meşteşugăreşti etc.) şi decăderea celor din est, sud şi depărtate de axele de comunicaţie însemnate unde influenţele negative de natură morfoclimatică (manifestări ale secetei, inundaţii, alunecări etc.) ca şi lipsa acută de resurse financiare şi a înfăptuirii unei agriculturi moderne şi diversificate, au coborât mult nivelul de viaţă, limitând posibilităţile de dezvoltare a aşezărilor (acestea au devenit principale zone de plecare a tineretului în străinătate unde constituie o forţă de muncă slab retribuită şi la discreţia angajaţilor).

CARACTERISTICI DEMOGRAFICE

Evoluţia numărului de locuitori. De la peste 1,5 milioane la începutul secolului XX, numărul total al populaţiei a crescut la peste 2,6 milioane în 1966 şi peste 3 milioane în prezent. Ritmul de creştere a fost mai mare în Podişul Sucevei, Culoarul Moldova - Siret, sudul Câmpiei Moldovei şi mai lent în celelalte unităţi. Cea mai intensă creştere s-a realizat în oraşele mari (spor migratoriu, spor natural ridicat) ca urmare, în principal, a construirii de unităţi industriale cu capacitate de atracţie a forţei de muncă. Acest proces a impus modificări bruşte în ritmul creşterii numărului populaţiei din mediul rural sau urban (de la 85 % rural şi 15 % urban, în 1956 la sub 50 % şi respectiv peste 50 % după 1977). Populaţia urbană a crescut cu peste 50 % în Podişul Sucevei (îndeosebi în oraşul Suceava), cu peste 80 % în Câmpia Moldovei (mai ales în Iaşi, Botoşani) şi Podişul Bârladului (Vaslui, Bârlad). După 1990 creşterea a fost lentă în oraşele mici (Săveni, Solca, Tg.Bujor); în 1996 s-a înregistrat o populaţie urbană de 1.326.650 locuitori. În 2002 populaţia urbană era de numai 1.285.800 locuitori ca urmare a reîntoarcerii în sate sau a plecării în străinătate a celor care au rămas fără loc de muncă.

În mediul rural, ritmul creşterii din sec XX a fost mai ridicat în aşezările din vecinătatea oraşelor din lungul căilor de comunicaţie sau în cele în care existau unităţi industriale, de servicii în stare să absoarbă forţa de muncă (culoarele văilor Suceava, Moldova, Siret, Bahlui, Bârlad). El a fost lent în cele din interiorul regiunilor de podiş sau de deal (nordul Câmpiei Moldovei, Colinele Tutovei, o parte din Culoarul Prutului, Podişul Covurlui etc.). După Revoluţie în multe sate populaţia a crescut prin revenirea unor locuitori din oraşe deveniţi şomeri şi fără posibilităţi de a mai ocupa un loc de muncă. Ritmul a fost mai alert în regiunile cu resurse de sol sau unde turismul şi schimburile au constituit baze însmenate de afirmare. În paralel, satele mici prin plecarea tinerilor şi creşterea populaţiei îmbătrânite au trecut în fază de depopulare treptată (în centrul podişurilor şi dealurilor din sud, pe valea Prutului).

Densitatea populaţiei. Relevă modificări mari între situaţia de la începutul secolului XX şi cea din ultimele decenii. Pe ansamblul podişului, aceasta a crescut de la peste 50 loc./km2 la peste 115 loc./km2, dar există diferenţe la nivelul unităţilor acestuia (în 1912 peste 100 loc./km2 şi chiar peste 125 loc./km2 în Podişul Sucevei, culoarele văilor Moldova, Siret, 50 - 75 loc./km2 în cea mai mare parte a Podişului Central Moldovenesc şi sub 50 loc./km2 în centrul şi nordul Câmpiei Moldovei, valea Prutului etc.; după 1970 s-a ajuns ca în marile oraşe să se depăşească 500 loc./km2, în Podişul Sucevei, culoarele văilor Moldova, Siret şi la contactul Câmpiei Moldovei cu unităţile limitrofe să fie în jur de 150 loc./km2 sau chiar mai mult, pe cea mai mare parte a spaţiului dintre Siret şi Prut să se situeze la 50 - 100 loc./km2 şi numai insular (Colinele Tutovei, Podişul Covurluiului, Dealurile Fălciului etc.) să scadă sub 50 loc./km2. Modificări mici sunt după anul 2000.

Mişcarea naturală. Mişcarea naturală asigură un excedent de populaţie şi, prin acesta, o reîntinerire demografică şi a forţei de muncă.

Natalitatea la finele secolului XX relevă valori din cele mai mari din ţara noastră. Frecvent, pe ansamblul unităţii, a fost între 16 şi 20 ‰; deosebiri apar pe subunităţi (peste 25 ‰ în podişul Sucevei, culoarele văilor Moldova, Siret şi sub 20 ‰ izolat în sectoarele din interiorul regiunilor interne, fragmentate, unde predomină populaţia bătrână; (Al.Ungureanu, 1980). Mortalitatea, cu peste 9,5 ‰ se situează în jurul valorii medii pe ţară. Este mai redusă în oraşe, sudul Câmpiei Moldovei şi Podişul Sucevei şi mai ridicată (peste 12 ‰) în Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Culoarul Prutului unde o pondere însemnată o are populaţia ce depăşeşte 60 de ani. Ca urmare, bilanţul demografic natural avea valori între 8 şi 17 ‰, depăşind situaţia la nivelul ţării. Ariile cu excedent demografic sunt: culoarele văilor Siret, Moldova, Suceava, Bahlui, iar cele în care acesta este modest sunt în Podişul Bârladului, nordul Câmpiei Moldovei etc. După 2000 mortalitatea a crescut la peste 10 ‰ (foarte mare în mediul rural şi în judeţele Botoşani şi Vaslui, unde se apropie de 17 ‰). În acelaşi timp natalitatea, deşi prin tradiţie este mare, atinge doar valori de 11...14‰. Ca urmare, bilanţul demografic natural s-a redus pe ansamblu la valori sub 4 ‰ (este negativ în sate din judeţul Botoşani şi Vaslui), în majoritatea satelor oscilează între 0 şi 2 ‰; se menţine la 4...6 ‰ în oraşele şi aşezările din culoarele Văilor Siret, Suceava, Bârladul superior sau pe axele de circulaţie însemnate).

Mişcarea migratorie. Este un proces demografic caracteristic acestei regiuni, el fiind determinat de mai mulţi factori (sporul natural ridicat, potenţialul economic limitat al multor aşezări rurale, industrializarea rapidă, forţată, înainte de 1990 din unele oraşe din podiş sau din alte judeţe etc.). Ariile de unde se înregistrează plecări definitive importante sunt centrul şi nordul Câmpiei Moldovei, cea mai mare parte din Podişul Bârladului (îndeosebi Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Podişul Covurlui etc.), iar centrele spre care s-au desfăşurat cele mai însemnate fluxuri au fost în afara podişului - Bucureşti, Braşov, Piatra Neamţ, Oneşti, Tulcea, Galaţi, Brăila, Litoral, centre miniere etc., iar în podiş - oraşele Iaşi, Botoşani, Vaslui, Bârlad, Bacău etc. (D.Chiriac, Al.Ungureanu, 1980).

Deplasările zilnice sau săptămânale, destul de frecvente înainte de 1990, se realizează spre oraşe (mai ales cele mari) din satele aflate în lungul căilor de comunicaţie importante. Un număr extrem de mic din forţa de muncă face naveta din oraşe în sate pentru servicii în domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii, în comerţ şi transporturi etc. După 1990, procesul este foarte redus, în unele situaţii producându-se reveniri în satele de baştină.

CARACTERELE GENERALE ALE AŞEZĂRILOR

Aşezările urbane. În Podişul Moldovei la finele secolului erau 26 de oraşe, dar numărul lor s-a mărit subiectiv în ultimele decenii, azi fiind de 33. Numărul de locuitori înainte de anul 2000 la marea majoritate a crescut mult atât pe seama sporului migratoriu, cât şi a celui natural. Erau şi situaţii (Săveni, Negreşti, Solca, Darabani) în care se constata o stagnare sau chiar un recul determinat de plecările definitive, însemnate, spre alte centre (mai ales Iaşi, Botoşani, Dorohoi) (D.Chiriac, Al.Ungureanu).

După Revoluţie, în toate oraşele numărul de locuitori a scăzut, dar diferit în funcţie de posibilităţile de folosire a forţei de muncă disponibile (fig. Nr....). Noile centre urbane provenite din promovarea la acest rang a unor comune în special cu populaţie numeroasă a menţinut ridicată cota populaţiei urbane, dar a coborât pe ansamblu valoarea caracteristicilor social - economice şi culturale.

După funcţiile economice principale, aşezările urbane se pot grupa în: oraşe cu funcţii complexe (Iaşi, Suceava, Bacău, Botoşani, Vaslui), la care se pot diferenţia sectoare cu concentrare mai mare a unităţilor industriale, comerciale, administrative, rezidenţiale; oraşe în care activităţile industriale au un rol esenţial (Bârlad, Roman), oraşe în care serviciile, activităţile agricole se îmbină cu cele industriale (Siret, Bereşti, Paşcani, Dolhasca, Milişăuţi, Rădăuţi ş.a.) etc.

După numărul de locuitori (fig. 12) sunt, în 2002, două oraşe mari (Iaşi, 321.580 locuitori; Bacău, 175.921 locuitori), cinci mijlocii cu o populaţie între 50.000 şi 150.000 locuitori (Botoşani, 115.344 loc, Suceava, 106.138 loc., Vaslui, 70.267 loc., Roman, 69.483 Bârlad 69.183); douăsprezece oraşe mici, cu o populaţie între 10.000 şi 50.000 locuitori (Paşcani, 42.172 loc., Dorohoi, 31.073 loc, Fălticeni, 29.899 loc., Huşi, 29.582 loc., Rădăuţi, 27.759 loc., Adjud, 17.677 loc., Vicovu de Sus, 14.161 loc, Târgu Frumos, 13.619 loc., Flămânzi, 11.877, Darabani, 11.867 loc., Hârlău, 11.271 loc., Dolhasca, 11.091 loc.,) şi paisprezece oraşe foarte mici, sub 10.000 locuitori (Negreşti 9.921 loc., Liteni, 9.892, Podu Iloaiei, 9.742, Siret, 9.371 loc., Salcea, 8.707 loc., Milişăuţi, 8.442, Săveni 8.177 loc., Murgeni, 7.704, Tg.Bujor, 7.617 loc., Cajvana, 7.279, Ştefăneşti, 5.641, Bucecea, 5.174, Solca, 4.462 loc., Bereşti, 3.607 loc.). Există 13 municipii (Iaşi, Bacău, Botoşani, Suceava, Vaslui, Roman, Bârlad, Paşcani, Dorohoi, Fălticeni, Huşi, Rădăuţi, Adjud).

Aşezările rurale. În Podişul Moldovei satele (concentrează 54 % din populaţie) se desfăşoară pe toate formele de relief, dar frecvente sunt: pe terasele şi luncile înalte din lungul văilor principale (cele mai extinse), la obârşia multor văi torenţiale (în interiorul dealurilor sau podişurilor), pe versanţi (Coasta Iaşilor, Dealurile Botoşaniului, versanţii Prutului, Bârladului etc.) sau pe podurile interfluviale cu caracter structural (Podişul Central Moldovenesc, Podişul Sucevei).

După numărul de locuitori sunt aşezări mari (peste 1.500 loc.) concentrate pe terasele Sucevei, Siretului, Moldovei, la contactul Câmpiei Moldovei cu regiunile limitrofe; aşezări mijlocii (800 - 1.500 loc.) situate la obârşiile văilor şi în zone depărtate de căile de comunicaţie (vestul şi centrul Podişului Bârladului) etc.

După funcţiile economice, marea majoritate sunt cele cu activităţi agricole dominante, dar cu unele diferenţieri - cerealiere, cerealiere şi viticole (Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului), cerealier - pomicole (Podişul Sucevei, pe contactul Câmpiei Moldovei cu unităţile limitrofe) cerealier şi creşterea animalelor (Podişul Sucevei, Culoarul Moldovei) etc. La acestea se adaugă aşezările cu funcţie principală cea agricolă, la care cu rol complementar sunt şi unele activităţi industriale (Cacica, Sascut, Podu Turcului etc.), serviciile (în ultimul timp turismul se afirmă în satele de la contactul cu Obcina Mare, pe râurile Suceava, Moldova, pe axele mănăstireşti etc.), transport şi căi de comunicaţie (Vereşti, Leorda, Crasna, Strunga etc.).

ACTIVITĂŢILE ECONOMICE

Caractere generale

Până către finele secolului XIX, economia aşezărilor din Podişului Moldovei avea un caracter net agricol. Doar în unele oraşe, existau unităţi meşteşugăreşti în care se prelucrau produse agricole (cereale, carne, piei, blănuri etc.) şi ateliere de reparaţii. La sate se produceau ţesături, dar erau şi unele ateliere de olărit, fierărit, cizmărie etc. Agricultura, care avea la bază marea proprietate, era axată pe producţia de cereale (din ce în ce mai mult solicitată pe piaţa externă) şi creşterea animalelor. Căile de comunicaţie erau nemodernizate, fiind dominant axate pe culoarele de vale şi între oraşe, târguri şi puzderia de sate.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX s-au înfăptuit mai multe reforme agrare, industria a beneficiat de câteva legi protecţioniste, s-au construit câteva tronsoane de cale ferată.

Industria era axată pe unităţi mici din ramurile alimentară (morărit, bere, carne), textilă, materiale de construcţie; după construirea căilor ferate pe Siret şi Bârlad au apărut şi ateliere de reparaţii la depourile din Iaşi şi Paşcani. Întreprinderile mai importante erau concentrate în Iaşi şi Bacău. Lipsa de resurse naturale şi orientarea celor băneşti spre Bucureşti, şi zonele cu exploatări petroliere (îndeosebi din bazinul Prahovei) şi forestiere etc. au favorizat menţinerea acestei stări a industriei în ansamblul podişului.

În agricultură se măresc suprafeţele cultivate prin defrişări mari în regiunile deluroase joase, prin desţelenirea unor suprafeţe extinse din silvostepă. Creşte producţia cerelarieră şi a culturilor tehnice (sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, tutun) a căror produse sunt căutate la export sau reprezentau materii prime pentru inteprinderile apărute.

În a doua parte a secolului XX se produc schimbări de structură. Mai întâi în industrie; după război, s-au reparat, comasat unităţile mici şi s-au dezvoltat ramurile de tradiţie (alimentară, textilă, hârtie etc.). Treptat, au fost construite unităţi mari în Iaşi, Bârlad, Bacău, Roman, Suceava, Vaslui etc., în diverse ramuri - construcţii de maşini (rulmenţi, electronică, electrotehnică, maşini unelte, mecanică fină etc.), chimică (fire şi fibre sintetice, îngrăşăminte), textilă, lemn etc. şi s-au realizat unităţi mai mici şi în celelalte oraşe şi chiar în unele comune aflate pe căi de comunicaţie însemnate. Ca urmare, a crescut ponderea producţiei industriale, această ramură ajungând să devanseze agricultura. Unele subramuri s-au impus nu numai pe plan regional, dar şi la nivelul ţării (alimentară, textilă, celuloză şi hârtie, fire şi fibre sintetice, medicamente, electrotehnică etc.).

După anul 2000 s-a înregistrat privatizarea celor mai multe unităţi industriale, desfiinţarea celor considerate ca nerentabile (îndeosebi în oraşele mici). Ca urmare, valoarea producţiei a scăzut dramatic, interprinderile anterioare au fost înlocuite cu diverse depozite, ateliere şi unităţi mici profilate pe sisteme de ansamblare sau de creare de bunuri vandabile imediat. Marile combinate au fost fie închise ca urmare a falimentării lor fie au fost divizate în fabrici mici cu un specific economic limitat. Dacă în marile oraşe au supravieţuit unele ramuri industriale dar cu profil productiv modificat, în celelalte schimbările au fost profunde, aici rămânând de bază unităţile mici din domeniul industriei alimentare, materialelor de construcţii.

Podişul Moldovei constituie o însemnată regiune agricolă a ţării (dă peste 15 % din producţia agricolă a României). Condiţiile naturale sunt extrem de favorabile: în culoarele văilor şi în regiunile joase - culturilor cerelariere, unor plante tehnice cum ar fi sfecla de zahăr, floarea-soarelui, inul, cânepa etc., apoi pe versanţii dealurilor - viti - pomiculturii, iar în luncile marilor râuri - legumiculturii. Păşunile şi fâneţele din dealurile înalte, ca şi diversele culturi furajere au favorizat creşterea animalelor, care era ocupaţie tradiţională.

Creşterea suprafeţei agricole s-a înfăptuit prin lucrări complexe de amenajare locală a spaţiului din luncile Siretului, Bahluiului, Bârladului etc., apoi prin terasări şi plantaţii (silvice, viti-pomicole) pe versanţii afectaţi de alunecări şi eroziune. Un loc însemnat în studiul degradărilor de teren şi a metodelor de combatere a acestora în Podişul Moldovei l-a avut staţiunea experimentală de la Perieni (Colinele Tutovei) ale cărei activităţi au fost mult diminuate după Revoluţie.

În ultimele decenii, prin desfiinţarea unităţilor agricole de stat şi a CAP-urilor prin împroprietărirea ţăranilor şi a moştenitorilor marilor familii boiereşti, dar şi a cumpărării de terenuri întinse de către cei cu resurse financiare s-a ajuns la două situaţii nete. Pe de o parte s-a individualizat o agricultură bazată pe mica proprietate, cu producţie limitată ce are caracter de subzistenţă şi sărăcie şi care este specifică marei majorităţi a populaţiei săteşti. Procesul este dominant în judeţele Vaslui, Botoşani dar şi în celelalte sate aflate în regiuni deluroase cu relief accidentat, unde degradarea terenurilor prin alunecări, şiroire, inundaţii etc. este activă sau la care manifestarea secetelor prelungite este însoţită de distrugerea de multe ori în totalitate a producţiei agricole. Acestor gospodării le sunt caracteristice nu numai producţia limitată, dar şi cultivarea unui număr redus de soiuri de plante (frecvent porumb, grâu) la care se asociază, în funcţie de condiţiile de relief, unele petice de vie sau cu pomi fructiferi (mai ales pruni, meri, corcoduşi etc.) şi creşterea câtorva păsări, oi etc. O notă aparte în satele din apropierea oraşelor o dă practicarea culturii legumelor la nivel de loturi gospodăreşti sau în solarii. A doua situaţie s-a prefigurat treptat prin constituirea (uneori refacerea) de moşii mari. La acestea, structura producţiei agricole are caracter complex (de bază cerealier la care, în funcţie de caracteristicile oropedoclimatice, se adaugă cultura de viţă-de-vie, livezile, creşterea animalelor, legumicultura etc.), se realizează prin folosirea forţei de muncă salariate şi cu mijloace tehnice moderne.

Structura generală a căilor de comunicaţie s-a realizat de-a lungul secolelor pe măsura apariţiei şi dezvoltării de aşezări, ea fiind, în cea mai mare măsură legată de culoarele de vale şi de contactele dintre unităţile naturale. Modernizarea ei şi impunerea câtorva artere magistrale sunt, însă, legate de secolul XX (pe Siret, Suceava, Moldova, Bistriţa, Bârlad, Câmpia Moldovei etc.). După anul 2000 a început un proces de modernizare a lor plecând de la reţeaua drumurilor naţionale. Există un program complex care vizează realizarea de autostrăzi (în lungul Siretului, pe Bârlad spre Iaşi, de legături cu Transilvania), modernizarea magistralelor feroviare şi dezvoltarea aeroporturilor.

Deci, după Revoluţie, s-au produs treptat modificări esenţiale care au vizat tipul de proprietate, ponderea în structura economiei a ramurilor acestora, distribuţia şi gradul de utilizare a forţei de muncă etc. Pe ansamblu este o economie de tip capitalist care îşi păstrează caracterul agrar industrial şi unde o bună parte din forţa de muncă rămâne nefolosită, ceea ce au facilitat pe de-o parte migrarea în străinătate pe diferite intervale de timp, iar pe de alta şomajul şi condiţii de viaţă dificile pentru numeroşi locuitori (îndeosebi în judeţele Vaslui şi Botoşani).

Industria

În Podişul Moldovei sunt puţine resurse de subsol şi cu valoare economică limitată. Există hidrocarburi în Culoarul Siretului, turbă la Dersca, sare la Cacica, nisip cuarţos la Miorcani şi Hudeşti, materiale de construcţie (îndeosebi balast în albiile principalelor văi). Ca urmare, necesarul de materii prime se asigură, în cea mai mare măsură, prin legături de cooperare cu unităţi aflate în Carpaţi, Subcarpaţi, DealurileTransilvaniei (sare, gaze naturale etc.).

Necesarul de apă pentru consum şi economie este asigurat din apa râurilor (rezerve de peste 7 km3/an, dar cu fluctuaţii sezoniere şi regionale şi concentrare în marile artere Siret, Prut, Moldova), din unele pânze subterane, din lacuri amenajate în acest scop şi prin conducte tocmai din Subcarpaţi (Timişeşti pe Moldova). Potenţialul hidroenergetic este parţial valorificat pe Siret şi pe Prut.

Agricultura şi pădurea asigură materia primă pentru ramurile industriale tradiţionale (alimentară, lemn, textilă etc.) care au o pondere însemnată în producţia industrială, alături de subramurile noi (construcţii de maşini, chimică etc.).

Industria energetică. Se axează pe obţinerea de energie electrică în termocentralele aflate în oraşele principale (Iaşi, 200 MW) ce deţin peste 4/5 din puterea instalată, apoi unele hidrocentrale pe Prut (Stânca-Costeşti, 15 MW), Siret (Galbeni 30 MW, Bereşti 40 MW, Răcăciuni), Bistriţa (Racova, Gârleni, Bacău I şi Bacău II) însumând peste 100 MW. Exploatările de gaze naturale sunt restrânse la câteva centre în Colinele Tutovei (Găiceana, Glăvăneşti), Culoarul Siretului (Roman - Secuieni - Onişcani), la care se adaugă unele rezerve de petrol în sud (fig. 13).

Industria metalurgică. Are unităţi în Iaşi (ţevi sudate) şi Roman (laminate tubulare şi ţevi fără sudură).

Industria construcţiilor de maşini. Se realizează diverse utilaje (la Bacău pentru instalaţiile petroliere şi avioane, la Roman strunguri, utilaj forestier, la Iaşi utilaje pentru industria chimică, Suceava utilaje agricole, pentru industria celulozei şi hârtiei şi industria lemnului, la Botoşani pompe şi compresoare, la Paşcani - utilaj pentru C.F.R. şi scule, basculante, la Bârlad rulmenţi etc.), aparatură electronică şi electrotehnică (Iaşi, Botoşani, Paşcani), aparate de măsură şi control (Bârlad, Vaslui) etc.

Fig. 13. - Podişul Moldovei

Industria chimică. Mai multe unităţi au fost desfiinţate (poluare excesivă) sau reprofilate. Cele existente sunt concentrate la Iaşi (fire şi fibre sintetice, medicamente, mase plastice), Bacău (îngrăşăminte), Suceava, Roman etc.

Industria materialelor de construcţii. Cele mai numeroase sunt balastierele mari (pe Moldova, Bistriţa, Siret), carierele de lut şi argilă pentru cărămizi (Roman, Iaşi, Dorohoi, Bacău), nisip cuarţos (Miorcani), gresii, calcare etc. Se produc: cărămidă (Roman, Iaşi, Bacău, Botoşani şi Vaslui), prefabricate din beton (Roman, Iaşi, Suceava, Vaslui, Bacău), lianţi (Roman, Bucecea), semicristal şi ceramică fină (Dorohoi), sticlă menaj (Fălticeni), izolatori (Botoşani).

Industria lemnului. Din podurile podişurilor înalte se exploatează lemn de fag şi stejar. Industria de prelucrare se bazează mai ales pe lemnul de răşinoase (adus din Carpaţi). Se obţin: cherestea de răşinoase (Vicovu de Jos, Cacica, Fălticeni) şi fag (Bacău, Hârlău, Ciurea), plăci aglomerate (Fălticeni, Suceava, Bacău), plăci fibrolemnoase (Suceava, Bacău), mobilă (Rădăuţi, Bacău, Iaşi) etc.

Industria celulozei şi hârtiei. Este ramură veche la Bacău (din 1885, intreprinderea "Letea").

Industria textilă. Are tradiţie îndelungată şi numeroase subramuri. Se realizează fire şi ţesături din bumbac (Botoşani, Iaşi, Vaslui, Huşi), aţă (Suceava), vată (Bârlad), fire şi ţesături din in şi cânepă (topitorii la Dorneşti, Iţcani, Vereşti, Vaslui; filatură de in la Fălticeni, ţesătorii la Iaşi, Botoşani, Paşcani), mătase artificială (Iaşi), stofe fine de lână (Bacău), tricotaje (din bumbac la Iaşi, Suceava, Siret etc., mătase, lână, fire sintetice la Rădăuţi, Roman, Paşcani; ciorapi la Huşi etc.), confecţii etc.

Industria alimentară. Constituie nu numai o ramură de tradiţie, dar ocupă un loc însemnat în economia podişului, valorificând produsele agricole. Sunt mari abatoare de carne la Suceava şi Bacău. Se obţin ulei vegetal la Iaşi, Vaslui, Bârlad, produse lactate la Suceava, Iaşi, Botoşani, Bacău; zahăr la Roman, Sascut, Bucecea, Paşcani; există centre de vinificaţie recunoscute la Cotnari, Huşi, Tg.Bujor etc. Se mai produc: bere (Suceava, Iaşi, Bacău), tutun (Iaşi, Bârlad) etc.

Agricultura

A fost şi este ramura economică de bază, întrucât condiţiile de relief şi pedoclimatice favorizează culturile agricole, dar şi zootehnia.

Aproape 2/3 din suprafaţa podişului este teren arabil. În rest sunt păduri (cca 13 %), păşuni şi fâneţe, 15% (fig.14.).

Culturile principale sunt: cerealele (4/5 din arabil) preponderent porumb (în centru şi sud), grâu, secară, orz şi ovăz (numai în Podişul Sucevei), plante oleaginoase (floarea-soarelui în Câmpia Moldovei şi în sud; soia, in pentru ulei etc.), plante textile, inul îndeosebi în Podişul Sucevei şi cânepa în culoarele văilor Siret, Moldova, Bârlad, cartofii (suprafeţe mari în Podişul Sucevei, culoarele văilor Siret, Moldova etc.), sfecla de zahăr (Podişul Sucevei, culoarele văilor Siret şi Moldova unde sunt şi fabricile de zahăr), tutun (în centru şi sud).

Pomicultura şi viticultura sunt ocupaţii tradiţionale. Există livezi de meri (Podişul Sucevei la Fălticeni, Rădăşeni), meri şi cireşi (Dealul Mare - Hârlău - Cotnari), meri, cireşi, vişini (în jurul Iaşiului), pruni, cireşi, vişini, meri (la sud-est de Iaşi - la Răducăneni - Moşna - Bohotin).

Cele mai întinse suprafeţe cu vii şi care sunt renumite prin vinurile obţinute se desfăşoară pe versanţii cu expunere estică şi sudică de la Cotnari, Coasta Iaşiului, Răducăneni - Bohotin - Huşi, Dealurile Bujorului.

Creşterea animalelor. Are la bază suprafeţele întinse de păşuni, fâneţe, culturi furajere, furaje concentrate etc. Bovinele au o răspândire mai mare în jumătatea nordică a podişului (în Podişul Sucevei - rasele Pinzgau şi Siementhal, Câmpia Moldovei - Sura de stepă). Ovinele se cresc peste tot în cadrul podişului dar au o densitate peste media pe ţară între Prut şi Siret (ţurcana în nord şi centru, spanca şi merinosul în sud, karakul în Câmpia Moldovei). Porcinele au frecvenţă mai mare în regiunile unde se cultivă cartofi şi porumb.

Căile de comunicaţie şi transporturile

Transporturile feroviare. Se realizează pe cca 1.180 km cale ferată ce aparţin la 2 magistrale (Adjud - Vicşani şi Tecuci - Iaşi - Botoşani) unite prin patru legături judeţene. Din acestea, pornesc spre Carpaţi şi alte regiuni 12 trasee secundare. Prin trei puncte (Vicşani, Ungheni, Fălciu) se face racordul cu reţeaua feroviară din Republica Moldova şi Ucraina. Densitatea reţelei feroviare este de 5,3 km/100 km2 (mai mare decât media pe ţară).

Transporturile rutiere. Se realizează pe o reţea de drumuri cu grad de modernizare variat. Cele mai însemnate artere urmăresc culoarele văilor mari (Siret, Moldova, Prut, Bârlad, Bistriţa, Jijia). Pe ansamblu, densitatea reţelei rutiere este de 38 km/100 km2. Prin drumurile modernizate se asigură în mai multe puncte legături cu Republica Moldova şi Ucraina sau treceri spre Transilvania şi judeţele din sud. Facilitează traficul de călători şi transportul de mărfuri şi materie primă pe distanţe scurte. Principalele noduri rutiere sunt: Suceava, Iaşi, Botoşani, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad etc., iar ca puncte de trecere spre Ucraina - Siret şi spre Moldova - Stânca, Secueni, Ungheni, Albiţa, Oancea etc.

Transporturile aeriene. Dispun de trei aeroporturi (Iaşi, Suceava, Bacău) cu legături zilnice cu Bucureştiul. Vara sunt şi curse directe Suceava - Constanţa.

Transporturile prin conducte. Se transportă gaze naturale din Transilvania (magistrala de pe Trotuş care se ramifică spre Suceava, Botoşani, Iaşi, Vaslui), iar apă din lunca Moldovei (Timişeşti - Iaşi).

Există o reţea electrică cu linii de înaltă tensiune (110 KV, 220 KV, 440 KV) ce leagă centrele electrice din regiune cu cele din afară şi care asigură necesarul de energie pentru industrie şi consumul casnic.

Potenţialul turistic

Podişul Moldovei se încadrează în Provincia turistică Moldova care dispune nu numai de un valoros potenţial turistic natural şi social-istoric, dar şi de un bogat echipament (capacităţi de cazare, reţea de drumuri, unităţi de servire etc.).

Cel mai important centru turistic din Podişul Sucevei este municipiul Suceava (fostă capitală a Moldovei în secolele XIV - XVI, ruinele cetăţii medievale lângă care se află monumentul lui Ştefan cel Mare, muzeul satului bucovinean şi parcul dendrologic, mai multe biserici ctitorii ale voievozilor Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu, parcul Arini şi un muzeu cu valoroase exponate de istorie, artă, ştiinţele naturii etc.). Spre nord-vest sunt: Mânăstirea Dragomirna (sec. XVII), bisericile Pătrăuţi (sec. XV), Arbore (sec. XVI), Solca (sec. XVII), Rădăuţi (sec. XIV), Siret (sec. XIV - XV). Se adaugă staţiunea climaterică Solca, centrul de ceramică neagră de la Marginea, herghelia de la Rădăuţi. La sud de Suceava se află rezervaţia floristică Bosanci-Ponoare, casa memorială şi muzeul Ciprian Porumbescu, oraşul Fălticeni, mănăstirea Probota ctitorie a lui Petru Rareş.

În Culoarul Siretului se află oraşul Roman (fragmente din fosta cetate din sec. XIV), la confluenţa cu Bistriţa - municipiul Bacău (biserica Precista din sec. XVI, casa memorială George Bacovia, edificii din secolele XIX - XX).

Cel mai important centru turistic din Câmpia Moldovei (şi din întreg podişul) este municipiul Iaşi, capitală a Moldovei în secolele XVI - XIX. Aici există numeroase clădiri şi monumente cu valoare istorică şi ahitectonică din secolele XV - XX (fragmente din zidurile Curţii Domneşti, biserica Sf. Nicolae Domnesc, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, biserici şi mânăstiri renumite, precum Galata a lui Petru Şchiopul, Trei Ierarhi şi Golia ridicate de Vasile Lupu, Cetăţuia - ctitorie a lui Duca Vodă, palate din secolele XIX şi XX, cel mai mare şi mai renumit fiind Palatul Culturii, instalaţiile balneare de la Nicolina, Parcul Copou, Grădina Botanică - cea mai mare din ţară, case memorilale precum "bojdeuca" lui Creangă, numeroase statui de voievozi şi oameni de cultură şi ştiinţă etc.). În vecinătate sunt mai multe lacuri de agrement (Ciric), rezervaţii naturale (Valea lui David, Repedea).

În vestul Câmpiei Moldovei sunt mai multe obiective turistice. La Ruginoasa, există muzeul memorial "Al.I.Cuza", la Cucuteni un muzeu al culturi neolitice, la Hârlău ctitorii ale lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, la Cotnari o întinsă podgorie renumită încă din sec. XV, în municipiul Botoşani sunt biserici din sec. XVI, casa memorială "N.Iorga", la Ipoteşti se află Complexul memorial a lui Mihai Eminescu, în Dorohoi există o ctitorie a lui Ştefan cel Mare, o biserică din lemn din sec. XVIII şi muzeul memorial "George Enescu".

În sudul Podişului Moldovei, obiectivele turistice mai însemnate sunt dispersate în câteva localităţi, majoritatea în lungul Bârladului. Astfel, în Vaslui există o ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi monumentul voievodului; în apropiere de Podu Înalt se află un monument ridicat în amintirea victoriei acestuia asupra oştii otomane la 1476. În Bârlad, alături de câteva monumente religioase din secolele XVI - XVII există un parc renumit şi edificii din secolele XIX - XX iar la Huşi, cunoscut încă din timpul lui Ştefan cel Mare pentru podgoriile sale, sunt o vinotecă de ordin naţional şi edificii din secolele XV - XIX. Fig. 14.

SUBUNITĂŢI GEOGRAFICE

PODIŞUL SUCEVEI

Se află în nord-vest, între Culoarul Moldovei, Obcina Mare, Câmpia Moldovei şi graniţa cu Ucraina. Reprezintă cca 25 % din suprafaţa întregului podiş. Este alcătuită din formaţiuni sarmaţiene (în bază faciesuri argilo-nisipoase, la partea superioară, în vest, pietrişuri şi nisipuri cu caracter fluvio-deltaic, iar în centru şi est conglomerate şi gresii oolitice cu structură net monoclinală.

Relieful are interfluvii cu poduri largi, uşor înclinate spre sud-est, fragmentate în general longitudinal. Văile au caracter de culoare largi cu lunci extinse şi terase (3 - 7 trepte, bine dezvoltate cele inferioare; terasele mijlocii trec în nivelul unor bazinete depresionare detaşate de sectoare de contact structural sau petrografic).

Climatul este de podiş de altitudine medie, umed (650...700 mm) cu temperatura medie anuală de 6...70 C, 120 zile de îngheţ, peste 150 de zile cu temperaturi ce depăşesc 10o C şi 70 de zile cu temperaturi de peste 25o C.

Se impun două artere hidrografice - Siret (12,7 m3/s la intrarea în ţară, 35 m3/s la Paşcani) şi Suceava (4 m3/s amonte şi 16 m3/s la Iţcani). Celelalte râuri care au obârşii în Obcina Mare sunt scurte şi au un specific al scurgerii influenţat puternic de regimul precipitaţiilor.

Pădurea ocupă o suprafaţă ceva mai mare pe dealurile înalte; predomină fagul, gorunul, stejarul penduculat; lângă munte există pădure de amestec de fag cu conifere.

Solurile sunt brune luvice (luvosoluri), dar local apar rendzine, pseudorendzine (faeziomuri) şi erodisoluri (erodosoluri).

Este bine populat cu aşezări foarte vechi. Populaţia urbană reprezintă cca 30 %. Aşezările rurale sunt mari, predominant cu funcţii agricole (culturi diverse, dar şi creşterea animalelor) şi una sau două complementare (exploatări forestiere, sare etc.).

Principalele ramuri ale industriei sunt: alimentară, exploatarea şi prelucrarea lemnului (tradiţională), construcţii de maşini (utilaj agricol şi chimic), la Suceava, Rădăuţi şi în câteva unităţi mici din comunele Bucecea, Cacica, Vicovul de Jos.

Agricultura are un caracter complex; se practică culturi de porumb, cartofi (10...22 % din arabil la nivel de comună), sfeclă de zahăr, in, cânepă, plante furajere, pomicultură tradiţională la Rădăşeni, Fălticeni (meri), creşterea animalelor (îndeosebi cornute mari).

În cadrul Podişului Sucevei se pot separa următoarele subunităţi (fig. 15):

Dealurile piemontane Ciungi - Leahu. Se află în vest, la contactul cu Obcina Mare şi

cuprind dealuri (450...687 m) şi depresiuni de contact (Marginea, Solca, Cacica, Păltinoasa). C.Martiniuc le-a numit "Piemontul Obcinei Mari"; V.Băcăuanu - "Dealurile piemontane dintre Moldova şi Suceava". Sunt alcătuite la partea superioară din alternanţe de nisipuri, pietrişuri cu intercalaţii de argile, nisipuri argiloase cu caracter fluvio-deltaic (imense conuri depuse într-o mare sarmatică puţin adâncă după părerea geologilor şi a lui C.Martiniuc sau conuri acumulate în pliocen pe o câmpie joasă după V. Tufescu), cu o grosime mică în nord şi de peste 80 m în sud. Depozitele au o structură monoclinală.

• În partea de nord există dealuri izolate (500 m) înconjurate de culoare de văi, depresiuni, şei largi şi glacisuri; pădure pe vârfurile dealurilor, iar în rest păşuni; sate pe terase sau glacisuri ce au câte peste 4.000 de locuitori şi o economie bazată pe creşterea animalelor, culturi de cartofi şi porumb.
• În centru sunt dealuri scunde, aplatizate (orizontul de pietrişuri este subţire), separate de culoare de vale adesea cu caracter depresionar (Arbore, Soloneţ).
• În sud, sunt culmi (600 m; orizont gros de pietrişuri); fizionomie de podiş cu păduri (fag, conifere, gorun), separate de văi mai înguste şi depresiuni mici în care se află sate cu 1500 - 2500 de locuitori (Ilişeşti, Stupca) cu profil economic complex (creşterea animalelor, cartofi, exploatări de lemn, sare la Cacica); Solca este oraş din 1962, bilanţ demografic negativ; agricultură, industrie (bere din 1860), staţiune balneară; Vicovul de Sus, oraş din 2003, cu 14.161 locuitori în 2002, industria cherestelei. La acestea s-au adăugat în 2004 Cajvana, 7.279 loc. în 2002, Milişăuţi, 8.442 loc. în 2002.

Podişul Fălticenilor se desfăşoară între văile Suceava, Moldova, Siret şi Dealul Ciungi. Este alcătuit din depozite sarmaţiene (gresii, conglomerate calcaroase); are o structură monoclinală cu cădere a stratelor spre sud-est.

Relieful este format din platouri structurale extinse la 450 - 560 m, fronturi de cuestă orientate spre vest, nord - vest, nord cu intense degradări, văi consecvente şi subsecvente (Şomuzul Mare, Şomuzul Mic). În cadrul său se separă două subunităţi.

• Depresiunea Liteni, în vest, la altitudinea de 350 - 450 m, într-un sector unde precumpănesc faciesuri marno-argiloase; albiile sunt largi, de la care de dezvoltă glacisuri coluvio-deluviale; satele au în jur de 1.000 de locuitori. Se practică culturi cerealiere, plante tehnice, cartofi, livezi; Şomuzul Mare a depăşit prin câţiva afluenţi linia marilor înălţimi pătrunzând în Valea Moldovei la nivelul terasei de 10 - 15 m a acesteia; Liteni (9.892 loc. în 2002) a fost declarat oraş în 2003.
• Podişul Şomuz-Tătăruş se remarcă prin masivitate, interfluvii extinse orientate nord-vest - sud-est şi nord - sud, forme de relief structural; în sud-est este un sistem de 7 terase de confluenţă; sate ce au 500...1.000 locuitori cu profil agricol (renumite sunt culturile de meri de la Rădăşeni, Fălticeni).

Fălticeni a provenit dintr-un târguşor, industria lemnului, textilă, alimentară ş.a.

Podişul Dragomirnei. Este încadrat de Suceava şi Siret. Are înălţimi de peste 500 m în centru (gresii calcaroase); spre Siret - frunţi de cuestă cu degradări iar spre sud-est platouri structurale extinse, separate de văi consecvente largi (Dragomirna); pe culmi sunt păduri de cvercinee, uneori de fag (Mitocul Dragomirnei). În nord-est sunt Dealurile Bălcăuţi (400 m; intens fragmentate). Satele sunt pe văile principale sau în bazinete de obârşie (1.000 - 2.000 locuitori). Se practică agricultura complexă.

Fig. 15.

Culoarul Sucevei şi Depresiunea Rădăuţi. Se desfăşoară pe 60 km lungime.

• Depresiunea Rădăuţi se află în nord-vest şi cuprinde lunca largă a Sucevei şi

terasele de 5 - 15 m, 30 - 40 m, 60 - 70 m. Se înregistrează geruri frecvente legate de inversiuni termice şi un exces de umiditate; satele sunt pe glacisuri şi pe terase. Municipiul Rădăuţi este atestat documentar ca aşezare în secolul XIV; oraş din 1852; industrii: lemnului (mobilă), chimică, alimentară (alcool, 1881), tricotaje etc.

• Culoarul Sucevei are 4 - 5 km lărgime; terasele sunt îndeosebi pe stânga, iar lunca bilaterală. Caracter agricol (cereale, cartofi, plante tehnice). Suceava este atestat documentar în 1388; veche capitală a Moldovei, important centru industrial (alimentară, utilaj pentru industria chimică, agricultură, mobilă, prefabricate), nod feroviar, aeroport, centru universitar. Salcea, oraş din 2004, găzduieşte aeroportul care deserveşte Suceava.

Culoarul Siretului. Se întinde pe o lungime de peste 100 km, având lărgimi de 10

- 13 km în zonele de confluenţă cu Suceava şi Moldova unde sunt terase extinse; în rest, lăţimea este de 4 - 6 km. Este dominat de podişurile vecine prin versanţi povârniţi. Relieful este format din luncă (2 - 4 km lăţime) cu o albie mendrată şi despletită, cu numeroase cursuri părăsite şi sectoare cu exces de umiditate. Lunca (cu trepte la 2 m, 4 m, 6 - 8 m) este încadrată de terase (7 - 8 trepte; cea de 10 - 15 m are extindere deosebită).

Aşezările rurale sunt pe terase, au câte 1.500 - 2.000 de locuitori, profil cerealier, plante tehnice, cartofi. Oraşul Siret este atestat documentar la 1340, capitală a Moldovei în secolul XIV; funcţii de servicii şi industrială (industria uşoară, prelucrarea lemnului). În 2002 avea 9.371 locuitori. În 2003 au devenit oraşe şi Bucecea, (profil agroindustrial, fabrică de zahăr, 5.174 locuitori în 2002) şi Dolhasca (nod feroviar, cherestea, 11.091 loc. în 2002).

Dealurile Botoşaniului. Dealurile Bour - Dealul Mare sau Dealurile Botoşaniului, au fost numite de V.Mihăilescu (1930) "Podişul înalt din vestul Botoşaniului", de către Gr. Posea şi L.Badea (hartă) "Culmea Siretului superior" şi de V.Mihăilscu, în 1964, "Culmea Siretului".

Dealurile domină Culoarul Siretului prin versanţi abrupţi. Limita faţă de Câmpia Moldovei se află la baza versanţilor povârniţi pe aliniamentul - Dorohoi (vest) - Botoşani (vest) - Flămânzi - Hârlău - Cotnari - Ruginoasa.

Structura geologică este similară cu a podişurilor Fălticeni şi Dragomirna (gresii, microconglomerate calcaroase care imprimă şi menţin masivitatea şi formele structurale).

Înălţimi în jur de 400 m (Vf. Tudora 587 m în Dealul Mare). Există mai multe şei de eroziune largi care îi împart în mai multe subunităţi: Dealul Ibăneşti, Dealul Bour, Şaua Lozna, Şaua Bucecea, Dealul Corni, Şaua Vorona, Dealul Mare (în est o subunitate Dealul Holm), Şaua Ruginoasa - Strunga. În primele şei, afluenţii Jijiei şi Sitnei au depăşit linia marilor înălţimi pătrunzând în bazinul Siretului unde au efectuat captări până la nivelul terasei de 8 - 10 m.Afluenţii Prutului au împins peste tot cumpăna de ape spre vest şi au detaşat la contactul cu Câmpia Moldovei mici depresiuni de contact.

Peste 75 % din suprafaţă este acoperită de păduri de cvercinee, iar pe vârfuri şi de fag. Pe versanţi şi în bazinetele depresionare sunt păşuni, livezi, vii.

Aşezările se află preponderent la contactul cu Câmpia Moldovei, unde formează un aliniament aproape continuu de sate mari cu economie agricolă (cereale, vii, livezi de meri, cireşi, cartofi, in, sfeclă) sau în şeile largi, unde au economie complexă (de exemplu, Bucecea, Ruginoasa, Leorda).

CÂMPIA MOLDOVEI (PODIŞUL JIJIEI)

Se află în nord-estul Podişului Moldovei, între culoarul Prutului şi podişurile Sucevei şi Bârladului. Reprezintă 26 % din podiş, are 125 m altitudine medie şi 265 m în Dealul Cozancea, altitudine maximă. I. Rick (1931) a numit-o Depresiunea Jijiei, I.Simionescu (1934), Câmpia Moldovenească, M.David (1933) - parte din Depresiunea Prutului mijlociu, V. Tufescu (1942), Câmpia Moldovei. Sensul de câmpie este legat de folosinţa agricolă, altitudine, solurile cernoziomice, vegetaţia de silvostepă, regimul scurgerii apelor etc. Sensul noţiunii de depresiune este impus de poziţia mai joasă în raport cu podişurile vecine care o domină prin denivelări de peste 100 m. În realitate este o unitate de podiş jos care îmbracă trăsăturile de peisaj ale câmpiei, alcătuită din formaţiuni marno-argiloase uşor monoclinale care asigură condiţii pentru numeroase degradări.

Relieful aparţine unui peisaj sculptat în pliocen-cuternar prin înaintarea rapidă spre vest a afluenţilor Prutului datorită rocilor moi şi nivelului de bază jos. Culmile sunt rotunjite, adesea apar platouri care coboară lin spre sud-est. Văile sunt largi, cu lunci extinse, terase (3 - 6) şi glacisuri coluvio-proluviale. Între pâraiele de la obârşiile Bahluiului, Bahluieţului, Sitnei, Miletinului, Jijiei s-au realizat captări locale (V. Băcăuanu, 1960). Văile, care se desfăşoară de la vest la est sau pe direcţii apropiate au profil asimetric, cu versantul drept abrupt (cuestic) cu intense degradări (torenţi şi alunecări); tipice sunt cuestele (coastele) Jijiei, Jijioarei, Bahluiului.

Climatul este continental cu temperatură medie anuală de 9...10o C, peste 120 zile de îngheţ, 40 - 50 zile de iarnă, peste 75 zile de vară, amplitudini termice de peste 75o C, îngheţuri de durată pe culoarele văilor Prut, Jijia, Bahlui, Sitna, variaţii mari în regimul anual, sezonier, lunar al precipitaţiilor (ploile au caracter torenţial), sunt frecvente secetele.

Reţeaua hidrografică autohtonă are caracter semipermanent cu variaţii mari în regimul scurgerii (secarea albiilor; revărsări şi inundaţii la viituri); debitele la Prut sunt de 85...104 m3/s. Există un număr mare de iazuri. Alimentarea cu apă potabilă şi pentru industrie se face din pânzele de adâncime, lacuri special amenajate (ex. Stânca-Costeşti, Ciric etc.) şi prin conducte din pânzele freatice din terasele Moldovei.

Vegetaţia iniţială de silvostepă (pâlcuri de cvercinee pe dealuri mai înalte şi pajişti cu păiuş şi colilie) a fost înlocuită de culturi.

Solurile. Predomină molisolurile (cernisoluri) cu grad diferit de levigare; local, sărături, erodisoluri, soluri gleice.

Aşezările. Sunt zece oraşe (trei municipii) şi peste 25 % din aşezările rurale din Podişul Moldovei (o mare parte s-au format începând cu sec. XIX prin luarea în cultură a silvostepei). Există un spor natural care variază, fiind mai mare în oraşe şi localităţile vecine şi mic în centru, nord şi est, dar şi o deplasare intensă din mediul rural în cel urban. Iaşi, târg la 1395, capitală a Moldovei între 1564 şi 1862, puternic centru industrial (chimie, construcţii de maşini, metalurgie, textilă, alimentară), cultural, ştiinţific, nod de cale ferată şi rutier, aeroport etc. Botoşani, atestat documentar la 1493; centru al industriei textile, confecţii, utilaj textil şi agricol, şi al industriei alimentare. Dorohoi, atestat documentar la 1408; are industria de ceramică, materiale de construcţii, alimentară. Darabani, târguşor până la începutul sec. XIX; profil agricol şi de servicii, industrie mică (morărit, ţesături, ceramică). Hârlău, atestat documentar la 1394 (Bahlovia); are mici unităţi în industria alimentară, mase plastice, prelucrarea lemnului. Săveni, târguşor în sec. XIX, este oraş din 1968; bilanţ demografic negativ; profil agricol şi de servicii; unităţi de morărit, covoare. Târgu Frumos, atestat documentar la 1448; industria încălţămintei, stofe, tricotaje, funcţie agricolă. Din 2004 au devenit oraşe localităţile Flămânzi (11.799 loc.) şi Podul Iloaiei (aprox. 10.000 loc.) cu funcţie agricolă.

Din totalul aşezărilor rurale, peste 2/3 au sub 1.000 de locuitori, dar au vetre întinse şi funcţie agricolă dominantă.

Agricultura este bazată pe culturi cerealiere (2/3 din arabil), floarea-soarelui (10 % din arabil), sfeclă de zahăr şi culturi furajere. Se cresc ovine (ţurcană, ţigaie şi karakul) în zona Săveni - Hlipiceni.

Subunităţi

Podişul Jijiei superioare şi al Başeului. Relief mai înalt, platouri în vest şi culmi rotunjite separate de văi largi în est; aparţine silvostepei; slabă dezvoltare economică şi profil agricol dominant în est; în vest - aşezări ceva mai mari, cu putere economică; aici sunt oraşele Botoşani, Dorohoi, Darabani, Săveni, Ştefăneşti.

Podişul Jijiei inferioare şi al Bahluiului. Relief aplatizat, văi largi (lunci, terase) care au frecvent versantul drept cu caracter structural; climat puternic continentalizat ce asigură trecerea de la silvostepă la stepă. Este intens populat, având aşezări mari. Se remarcă influenţa puternică a municipiului Iaşi şi prezenţa unor oraşe mici, recent declarate (Flămânzi, Podu Iloaiei).

PODIŞUL BÂRLADULUI

Se desfăşoară în partea central-sudică a Podişului Moldovei pe cca 49 % din acesta. Limita de nord se află la baza povârnişului cuestic "Coasta Iaşilor", în vest versanţii săi domină lunca Siretului, iar în sud intră în contact cu Câmpia Română.

Geologic, la suprafaţă este un sedimentar sarmaţian în nord şi pliocen tot mai nou către sud; faciesurile sunt marno - argilo - nisipoase; în nord, apar şi calcare oolitice, gresii calcaroase, iar în sud - tufuri andezitice. Relieful are altitudini frecvent peste 400 m în nord (Doroşanu, 564 m, Poiana Neamţului, 530 m, Aninoasa, 522 m) dar spre sud scad treptat, ajungând la 200...120 m.

Relieful este puternic influenţat de structura monoclinală şi de stratele mai dure. Acestea au permis dezvoltarea de: fronturi cuestice cu amplitudini de zeci de metri şi lungimi de zeci de kilometri. Între acestea sunt: Coasta Iaşilor, cu denivelări de 200...300 m, considerată de M.David de natură tectonică iar de V.Băcăuanu de origine erozivă; Sineşti - Cheia, Domniţei - Vulpeşti; pe dreapta Bârladului, Racovei; pe stânga Crasnei, Jaravăţului etc. Reversul cuestelor sunt platourile structurale (Repedea - Tansa - Suhuleţ, Cheia Domniţei, Scheia - Ipatele, Avereşti - Băneasa, Slobozia - Cantemir, Dobrovăţ etc.). Prin fragmentare au rezultat văi subsecvente (Bârladul superior, Racova, Lohanul, Jaravăţul, Crasna), văi consecvente (tipice în Colinele Tutovei şi Podişul Covurlui), dar şi văi obsecvente scurte.

M. David a separat 4 suprafeţe de nivelare cu caracter structural (Tansa - Cheia Domniţei, ± 450 m, sarmaţian; Repedea - Suhuleţ la 350...400 m, ponţian; Scheia - Ipatele la 300...350 m, dacian şi Bodeşti - Onceşti la 250...350 m, levantin). În realitate, sunt doar două suprafeţe (în nord una superioară din pliocen inferior şi alta în sud, din pliocen superior - cuaternar inferior). În culoarele de vale sunt lunci largi (supraînălţate prin aporturi laterale de materiale), dominate de terase diferite ca număr (5-6 la Prut şi Bârlad).

Climatul este mai umed pe dealurile înalte (600 mm de precipitaţii) şi mai uscat în sud şi est (450 mm). Se caracterizează prin: 110 - 125 zile de îngheţ, 35 - 40 zile de iarnă, 85 - 95 zile de vară, 20 - 25 zile tropicale; inversiuni de temperatură în culoarele marilor văi şi depresiuni; secete lungi mai ales în sud şi est.

Reţeaua hidrografică are caracter intermitent (secarea este frecventă la toate râurile cu bazin sub 100 km2); prezintă variaţii de debit ca urmare a alimentării predominant pluviale. Debitele variază la Bârlad între 0,2 m3/s în cursul superior şi 6,9 m3 în cursul inferior, pe Crasna 0,6 m3/s, Tutova 0,9 m3/s. Amenajări lacustre sunt la Puşcaş, Soleşti, Mânjeşti etc.

Pădurile de gorun şi stejar pedunculat (uneori fag) sunt în nord, iar silvostepa în sud şi est (înlocuită de culturi, păşuni şi fâneţe).

În regiune sunt aşezări vechi, mici, în bazine de recepţie, pe dealuri. Sporul natural este important, cu toate că a scăzut după anul 2000. Sunt şase oraşe din care s-au afirmat economic doar Vasluiul şi Bârladul, care constituie centre polarizatoare pentru populaţie şi diversele activităţi.

Agricultura este orientată spre culturi cerealiere (2/3 din arabil), floarea-soarelui (10 % din arabil), viticultură, pomicultură, creşterea oilor, legumicultură în luncile râurilor Bârlad şi Prut.

Subunităţi

Podişul Central Moldovenesc. Aflat în nord, între Coasta Iaşilor şi culoarul văilor subsecvente Racova, Bârlad şi Lohan (versant sudic cuestic) a fost numit de M.David - Podiş sarmatic, de C.Martiniuc - Podişul Central Moldovenesc, de V.Mihăilescu - Podişul Bârladului Superior.

Structura geologică a impus un relief cu profil asimetric, cu abrupturi cuestice în nord şi poduri structurale în sud; afluenţii Bârladului au caracter consecvent. Bârladul superior a realizat o depresiune subsecventă cu terase pe stânga. Este încă bine împădurit (îndeosebi la peste 350 m şi pe versanţii nordici). Culmile sudice au platouri cu păşuni şi fâneţe.

Aşezările sunt mici (cca. 500...800 locuitori, pe văile mari; 150...200 locuitori, la obârşiile văilor secundare). Se practică culturi cerelariere, pomicultură şi viticultură (renumite la Moşna - Răducăneni - Bohotin), creşterea oilor. Vaslui, atestat documentar în secolul XIV; industrie textilă, confecţii, alimentară, materiale de construcţii. În ultimele decenii şi-a triplat populaţia, îndeosebi pe seama sporului migratoriu. Negreşti, atestat documentar în secolul XIV, oraş din 1968; spor migratoriu apropiat de cel natural; unităţi ale industriei alimentare, textile. Huşi, atestat documentar în 1487, centru al unei renumite podgorii; industrie alimentară (vinificaţie, morărit), textilă, încălţăminte, materiale de construcţii.

Podişul Central Moldovenesc se divide în:

• Podişul Sacovăţ (nord-vest);
• Podişul Vaslui (nord-est);
• Podişul Racovei (sud-vest);
• Depresiunea Bârladului superior;
• Depresiunea Huşi.

Colinele Tutovei. Se desfăşoară între Bârlad şi Siret. Numele prezent al unităţii a fost dat în 1935 de M.David; C.Martiniuc (1955) îi stabileşte limitele actuale.

Geologic sunt alcătuite dintr-o succesiune de formaţiuni tot mai noi de la nord la sud (în nord facies argilo-nisipos cu intercalaţii de gresii; în centru - nisipuri, argile, marne, tufuri; în sud - nisipuri şi pietrişuri acoperite de depozite loessoide (în vest) şi mai multe culmi înguste, prelungi, paralele care coboară spre sud la 300 - 350 m; între ele - văi intens aluvionate şi coluvionate, cu 1-3 terase; dinamica actuală activă este dominată de spălarea în suprafaţă, alunecări, torenţialitate.

Reţeaua hidrografică, realizată în pliocen - cuaternar s-a definitivat ca structură prin captări în holocen (I.Hârjoabă, 1968). Traseul Bârladului, după D.Paraschiv (1969) a fost influenţat de o afundare mai accentuată în sudul Depresiunii Bârladului, iar după I.Hârjoabă de contactul conurilor aluviale ale Prutului şi Siretului.

Apele freatice au debite mici, iar râurile suferă variaţii sezoniere mari; secarea este un fenomen caracteristic impus de climat şi de formaţiunile permeabile ce alcătuiesc substratul; viiturile mari provoacă inundaţii.

În cuprinsul lor se face trecerea de la pădurea de gorun (nord) la silvostepă (sud).

Cea mai mare parte a populaţiei se află la sate; sporul natural este ridicat, mişcarea migratorie este intensă spre centrele de pe valea Bârladului, Iaşi, Galaţi etc. Sunt sate mici (multe sub 500 locuitori) de tip înşirat.

Municipiul Bârlad, a fost punct de vamă în 1408; în ultimele patru decenii ale sec. XX populaţia s-a triplat, dar a scăzut după anul 2000; industrie de rulmenţi, aparatură de măsură şi control, chimică, textilă, alimentară (ulei, tutun).

Dealurile Fălciului. Se desfăşoară între văile Prut (E) şi Bârlad (V), culoarele subsecvente ale Lohanului şi Jaravăţului (sud). Predomină faciesurile marno-argiloase, nisipoase; în vest apar calcare, gresii calcaroase. Ca urmare, apar formele de relief structural (cueste, platouri structurale slab înclinate spre sud-est) şi depresiuni de eroziune diferenţiată (Elan-Horincea), unde placa dură lipseşte.

Climatic se remarcă 450 mm anual de precipitaţii şi 10,5o temperatura medie anuală.

Râurilesunt scurte şi seacă frecvent. Vegetaţia şi solurile fac trecerea de la silvostepă la stepă. Sunt sate mici la baza versanţilor cu expunere favorabilă.

Subunităţi:

• Dealurile Fălciului (vest), mai înalte, forme structurale, păduri la partea superioară

a culmilor.

• Depresiunea Elan - Horincea (în est) alcătuită din culmi desfăşurate de la nord-vest la sud-est (influenţă structurală), de la 250 la 100 m; zonă pomiviticolă însemnată; aşezări în Culoarul Prutului şi pe văile secundare; oraşul Murgeni, a fost declarat în 2003 (filatură de bumbac, industrie alimentară, profil agrar, 7.832 locuitori în 2005).

Podişul Covurlui. Se află în sud-est, la contactul cu Câmpia Covurlui (trecere lină). Este alcătuit din nisipuri, pietrişuri, argilă cu caracter fluvio-lacustru acoperite parţial de depozite loessoide ce cresc în grosime către sud.

Relieful este reprezentat de culmi înguste, rotunjite, cu înălţimi de 300 m (nord) care se lărgesc treptat spre sud unde se aplatizează, văi adânci (100...150 m), versanţi abrupţi cu degradări intense.

Clima are nuanţă de ariditate accentuată.

Reţeaua hidrografică are caracter semipermanent, cu alimentare predominant pluvială. Se trece de la silvostepă la stepă cu predominarea elementelor sudice.

Aşezările mai mari (sub 1.000 locuitori) se află pe afluenţii Bârladului şi Prutului. Târgu Bujor (8.731 locuitori în 2005)şi Bereşti (3.526 loc. în 2005) sunt oraşe mici, cu caracter agricol (cereale, plante tehnice, viticultură), industrie alimentară.

CULOARUL MOLDOVA-SIRET

Se desfăşoară în vestul podişului. Unii geografi (Gr.Posea, L.Badea pe harta geomorfologică a României) îl ataşează la Subcarpaţi, alţii (V.Băcăuanu) la Podişul Moldovei. Relieful este alcătuit din luncile şi terasele celor două râuri la care, în aval de Roman, se adaugă glacisul de racord cu dealurile.

Luncile sunt largi, au 2-3 trepte, aluviuni groase (10...15 m) cu pânze freatice bogate, captate pe plan local sau pentru alimentarea oraşelor Iaşi, Roman, Bacău etc. Sunt şapte terase pe Moldova şi opt pe Siret, cu dezvoltare mare în sectorul de confluenţă.

Condiţiile climaticesunt similare regiunilor vecine; iarna gerurile intense şi lungi creează inversiuni de temperatură.

Debitele râurilorsunt,pe Moldova, de 26,5 m3/s, iar pe Siret de la 70 m3/s în nord la 130 m3/s în sud dar fluctuează de la un sezon la altul.

Pe terasele înalte sunt soluri argiloiluviale (luvisoluri), iar pe cele joase - cernoziomuri şi lăcovişti (gleiosoluri). Cea mai mare parte din vegetaţia iniţială a fost înlocuită de culturi agricole. Pădurile au rămas în lunci.

Prin culoarele celor două văi au existat încă din cele mai vechi timpuri importante drumuri comerciale. Însemnătatea lor a crescut în Evul Mediu, dar mai ales din secolul XIX. În lungul lor s-au dezvoltat multe aşezări.

Municipiul Bacău, atestat documentar la 1408, a fost curte domnească în secolul XVI. Astăzi este reşedinţă de judeţ, un important centru industrial (construcţii de maşini, alimentară, textilă, pielărie şi încălţăminte, lemn, hârtie), nod feroviar, rutier şi centru universitar de interes regional, centru turistic.

Municipiul Roman, atestat documentar la finele secolului XIV, este un însemnat centru al industriei (metalurgică - ţevi fără sudură, materialelor de construcţii, alimentară - zahăr etc.).

BIBLIOGRAFIE

Apăvăloaiei, M., 1965, Contribuţii la studiul aşezărilor rurale din Moldova, A.S.C.U.C.I., G.G., XI.

Apăvăloaiei, M., Chiriac, D., Lungu N., 1974, Aşezările rurale cu industrie din Moldova, A.S.U.C.I., G.G., XX.

Barbu, N., 1974, Raporturi geomorfologice în Câmpia Moldovei, A.S.U.C.I., Geogr., XX.

Băcăuanu, V., 1968, Câmpia Moldovei - studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.

Băcăuanu, V., Barbu, N., Pantazică Maria, Ungureanu, Al., Chiriac, D., 1980, Podişul Moldovei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Chiriac, D., 1971, Câteva aspecte geografice-economice referitoare la evoluţia populaţiei şi vetrelor aşezărilor rurale din Moldova (sec. XIX - XX), A.S.U.C.I. - G.G., XVII.

David, M., 1921, O schiţă morfologică a Podişului sarmatic din Moldova, B.S.R.R.G., L, (1931).

David, M., 1941, Relieful Coastei Iaşilor şi probleme pe care le ridică sub raportul geomorfologic şi antropografic, Lucr. Soc. Geogr. "D.Cantemir", III, Iaşi.

Donisă, I., 1968, Geomorfologia văii Bistriţei, Editura Academiei, Bucureşti.

Donisă, I., Hârjoabă, I., 1974, Problema piemonturilor din Moldova, A.S.U.C.I., Geogr. XX.

Ghenea, C., 1968, Studiul depozitelor pliocene dintre valea Prutului şi valea Bârladului, S.T.E., Sr. J., Stratigrafia, 6.

Giurăscu, C., 1967, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Editura Academiei, Bucureşti.

Gugiuman, I., 1959, Depresiunea Huşi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Hârjoabă, I., 1968, Relieful Colinelor Tutovei, Editura Academiei, Bucureşti.

Lupu, N., 1937, Contribuţii la studiul fizic şi antropografic al regiunii subcarpatice din Bucovina, cunoscută în literatura geografică sub denumirea de bazinul Rădăuţului, Lucr. Soc. Geogr. "D.Cantemir", I, Iaşi.

Martiniuc, C., 1948, Contributions a la connaissance du Sarmatian entrwe sireth et les Carpathes, A.U.A., I., Cuza, Iaşi, XXXI.

Martiniuc, C., 1956, Cercetări geomorfologice în regiunea Baia-Suceava, A.S.U.C.I., Şt.Nat., II, 2.

Mihăilescu, V., 1930, Podişul înalt din vestul Botoşanilor, regiunile Dealu Mare şi Mândreşti, B.S.R.R.G., XLVII.

Nimigeanu, V., 1973, Probleme de structură a populaţiei în Câmpia Moldovei, A.S.U.C.I., XIX.

Nimigeanu, V., 1976, Unele aspecte geografice ale reţelei rutiere şi transporturilor de călători din Câmpia Moldovei, A.S.U.C.I., XXII.

Pantazică, Maria, Schram, Maria, 1964, Contribuţii la cunoaşterea regimului de îngheţ al râurilor din bazinul Bârladului, St. cerc.geogr. Inst. Ped. Bacău.

Pantazică, Maria, 1974, Hidrografia Câmpiei Moldovei, Ed. Junimea, Iaşi.

Poghirc, P., 1972, Satul din Colinele Tutovei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Poghirc, P., Chiriac, D., 1974, Reţeaua aşezărilor rurale din Moldova după condiţiile geografice, A.S.U.C.I., G., XX.

Sârcu, I., 1955, Valea Siretului în sectorul raionului Paşcani şi problema şeii de la Ruginoasa, Probl. de geogr., II.

Sârcu, I., 1965, Terrasses fluviales, surfaces d'erosion locales et pseudopeneplaines dans le nord du Plateau Moldave, A.S.U.C.I., G.G., XI.

Sficlea, V., 1980, Podişul Covurlui, în vol. Cercetări în Geografia României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Şenchea, Natalia, 1943, Cercetări geografice în bazinul superior al Bârladului, Lucr. Soc. Geogr. "D. Cantemir", IV, Iaşi.

Tufescu, V., 1933, Captări actuale între afluenţii Prutului şi ai Siretului în judeţul Dorohoi, B.S.R.R.G., LI.

Tufescu, V., 1937, Dealul Mare - Hârlău. Observaţii asupra evoluţiei reliefului şi aşezărilor omeneşti, B.S.R.R.G., LVI.

Ungureanu, Al., 1980, Oraşele din Moldova - studiu de geografie economică, Ed. Academiei, Bucureşti.

Vâlsan, G., 1915, Câmpia Română, B.S.R.R.G., XXXIV.

Zaharia, N. şi colab., 1970, Aşezările din Moldova din paleolitic şi până în sec. XVIII, Ed. Academiei, Bucureşti.

TEMA NR. 1 (CÂMPIA DE VEST)

• Precizaţi încă două denumiri acordate Câmpie de Vest.
• Explicați de ce altitudinea minimă a Câmpiei de Vest este mai ridicată (80 m) decât cea a Câmpiei Române (10 m).
• Care sunt categoriile de falii care afectează fundamentul Câmpiei de Vest și ce direcții au ele ?
• Dați 3 exemple de câmpii înalte și 3 exemple de câmpii joase din Câmpia de Vest.
• Când și prin ce procese geologice şi geomorfologice s-au format câmpiile înalte din Câmpia de Vest?
• Când și prin ce procese geologice şi geomorfologice s-au format câmpiile joase din Câmpia de Vest?
• La ce adâncime sunt apele freatice în câmpiile joase din Câmpia de Vest?
• Ce fenomene naturale negative se manifestă în câmpiile joase din Câmpia de Vest în perioadele ploioase ?
• În ce sectoare ale Câmpiei de Vest cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt ceva mai mari decât în rest şi de ce ? Ce valori se înregistrează în aceste sectoare ? Dar în restul teritoriului acestei câmpii ?
• Ce valori are temperatura medie anuală a aerului în Câmpia Banatului ? Dar în Câmpia Someşului ?
• Ce influenţe climatice predomină în Câmpia de Vest ? Dar în compartimentul sudic al acesteia (Câmpia Banatului) ?
• Enumeraţi (de la nord spre sud) râurile care străbat Câmpia de Vest. Menţionaţi care dintre acestea se varsă direct în Dunăre.
• Precizaţi ce formaţiune vegetală naturală predomină în Câmpia de Vest, cu excepţia sectorului nordic. Precizaţi ce formaţiune vegetală naturală este caracteristică sectorului nordic al Câmpiei de Vest.
• Ce clasă de soluri este caracteristică sectoarelor sudic şi central ale Câmpiei de Vest ? Dar celui nordic ?
• Ce soluri azonale sunt specifice Câmpiei de Vest şi care sunt condiţiile fizico - geografice particulare (locale) care le condiţionează pe acestea ?
• În ce compartiment (subunitate) al (a) Câmpiei de Vest se întâlnesc nisipuri ?
• Care sunt cele trei subdiviziuni principale ale Câmpiei de Vest ?
• Enumeraţi cele 4 oraşe - reşedinţă de judeţ (de la nord spre sud) din Câmpia de Vest, precizând şi râul pe malurile căruia se află fiecare dintre acestea.
• Enumeraţi oraşele din Câmpia de Vest (cu excepţia reşedinţelor de judeţ).
• Precizaţi ce valori au natalitatea şi mortalitatea în Câmpia Banatului. Cum se explică bilanţul natural negativ din această subdiviziune a Câmpiei de Vest ?
• Precizaţi câte o ramură industrială (eventual cu numele câte unei intreprinderi) din cele patru reşedinţe de judeţ din Câmpia de Vest.
• Numiţi şi localizaţi pe hartă trei podgorii din Câmpia de Vest.
• Enumeraţi şi localizaţi 4 centre de exploatare a petrolului din Câmpia de Vest.
• Numiţi şi localizaţi punctele de trecere a frontierei pe calea ferată din Câmpia de Vest.
• Numiţi şi localizaţi punctele de trecere a frontierei pe şosea din Câmpia de Vest.
• Care este tipul morfologic de sat specific Câmpiei Banatului ?
• Ce etnii (cu excepţia românilor) convieţuiesc în Câmpia de Vest ? Precizaţi sectoarele acesteia în care pot fi întâlnite diferitele grupuri etnice.
• Precizaţi care este superlativul geografic legat de numele râului Bega.

Bibliografie de semestru:

• ***, 1987, Geografia României, vol. III, Carpații și Depresiunea Transilvaniei, Ed. Academiei, Bucureşti. (include Carpații Meridionali). 
  
• ***, 1992, Geografia României, vol. IV, regiunile pericarpatice, Ed. Academiei, Bucureşti. (include Câmpia de Vest și Subcarpații Getici).
  
• ***, 2005, Geografia României, vol. V, Câmpia Română, Delta Dunării, Podișul Dobrogei etc, Ed. Academiei, Bucureşti. (include Podișul Dobrogei). 
  
• Ielenicz, M., Săndulache, I., 2008, România, podişuri şi dealuri, Ed. Universitară, Bucureşti (include Podişul Dobrogei).
  
• Posea, G., 1995, Câmpia de Vest a României, Ed. Fundației România de Mâine, București.

TEMA NR. 2 (PODIŞUL DOBROGEI)

• Enumerați și localizați subdiviziunile Podișului Dobrogei de Nord.
• Enumerați și localizați subdiviziunile Podișului Dobrogei Centrale.
• Enumerați și localizați subdiviziunile Podișului Dobrogei de Sud.
• Enumerați și localizați orașele din Podișul Dobrogei de Nord.
• Enumerați și localizați orașele din Podișul Dobrogei Centrale.
• Enumerați și localizați orașele din Podișul Dobrogei de Sud.
• Enumerați și localizați obiectivele turistice din Podișul Dobrogei de Nord.
• Enumerați și localizați obiectivele turistice din Podișul Dobrogei Centrale.
• Enumerați și localizați obiectivele turistice din Podișul Dobrogei de Sud.
• Enumerați lacurile din Podișul Dobrogei, explicând la fiecare și modul de formare.
• Enumerați și localizați râurile dobrogene, precizând la fiecare și râul sau lacul în care se varsă.
• Precizați trei formațiuni geologice care predomină în suprafață în Podișul Dobrogei de Sud. Menționați vârsta lor și alcătuirea petrografică a fiecăreia.
• Precizați trei formațiuni geologice care predomină în suprafață în Podișul Dobrogei Centrale. Menționați vârsta lor și alcătuirea petrografică a fiecăreia.
• Precizați două formațiuni geologice care predomină în suprafață în Munții Măcin. Menționați vârsta lor și alcătuirea petrografică a fiecăreia.
• Precizați două formațiuni geologice care predomină în suprafață în Podișul Niculițel. Menționați vârsta lor și alcătuirea petrografică a fiecăreia.
• Precizați două formațiuni geologice care predomină în suprafață în Dealurile Tulcei. Menționați vârsta lor și alcătuirea petrografică a fiecăreia.
• Precizați două formațiuni geologice care predomină în suprafață în Podișul Babadag. Menționați vârsta lor și alcătuirea petrografică a fiecăreia.
• Precizați ce formațiune geologică predomină net în Glacisul Măcinului, Glacisul Nord Dobrogean, Depresiunea Nalbant, Câmpia Nucarilor și Câmpia Ceamurliei.
• Precizați în ce constă valoarea turistică și cea științifică a Lacului Techirghiol.
• Menționați trei surse principale de obținere a energiei electrice în Podișul Dobrogei de Sud. Comentați la fiecare dintre acestea avantajele și dezavantajele pe care le implică folosirea lor.
• Menționați numele antice și cele actuale a trei cetăți grecești de la țărmul Mării Negre, situate în prezent în Podișul Dobrogei.
• Menționați numele antice ale orașelor: Cernavodă, Hârșova, Măcin, Isaccea, Tulcea.
• Enumerați și localizați trei podgorii de viță de vie din Podișul Dobrogei.
• Enumerați (de la nord spre sud) stațiunile turistice de pe Litoralul Românesc al Mării Negre.
• Realizați un profil economic succint al orașului Constanța.
• Realizați un profil economic succint al orașului Tulcea.
• Explicați mecanismul de formare a inselbergurilor. Enumerați subunitățile geografice din Podișul Dobrogei unde acestea sunt prezente.
• Ce reprezintă ca formă de relief Podișul Casimcei ? Cum s-a format aceasta ?
• Ce procese geomorfologice actuale predomină în Munții Măcinului ? Explicați de ce.
• Numiți cele două tipuri de sol care predomină în Podișul Dobrogei. Cărei clase aparțin ele ? Numiți atât denumirile lor vechi (de pe harta solurilor României, ediția 1986), cât și pe cele actuale (după taxonomia solurilor din 2003).
• Ce zonă de vegetaţie predomină în Podişul Dobrogei ?
• Care sunt subunităţile geografice cel mai bine împădurite din Podişul Dobrogei ?
• Ce zonă de vegetaţie face tranziţia între stepă şi pădure în Podişul Dobrogei ?
• Explicaţi formarea brizelor marine şi precizaţi la ce distanţă faţă de ţărmul mării se resimt ele în interiorul uscatului dobrogean.
• Explicaţi extensiunea mare a stepei în Podişul Dobrogei.
• Explicaţi de ce în jurul oraşului Mangalia este singura zonă din ţară în care temperatura medie a lunii ianuarie este pozitivă.
• Explicaţi de ce pe Litoralul Românesc verile sunt mai suportabile (mai puţin caniculare) decât în restul Podişului Dobrogei şi în Câmpia Română.
• Enumeraţi patru plante cele mai cultivate în Podişul Dobrogei.
• Explicaţi de ce judeţul Constanţa ocupă primul loc în ţară la efectivul de ovine.
• Cum se numeşte, unde se află şi ce altitudine are cel mai înalt vârf din Podişul Dobrogei ?
• Precizaţi altitudinea maximă şi cea medie ale Podişului Dobrogei de Sud. Ce superlativ deţine el la nivelul ţării din acest punct de vedere ?
• Precizaţi care este şi unde se înregistrează altitudinea maximă a Podişului Dobrogei Centrale.

Bibliografie:

• Ielenicz M., Săndulache I. (2008), România, podişuri şi dealuri, Edit. Universitară, Bucureşti.
• *** (2005), Geografia României, vol. V (Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei...), Edit. Academiei, Bucureşti.
• Hărţile: geologică, vegetaţiei, solurilor, reţeaua hidro, lacurilor etc, ale României (scara 1:1.000.000) din Atlasul Geografic al României, ediţia 1976, sau din alte surse, scanate şi care se găsesc pe CD-ul din cartea Curs de Carpaţi pentru studenţii anului III.... (autor Săndulache I., 2014, Edit. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ).

TEMA NR. 3 (PODIȘUL MOLDOVEI)

PARTEA 1

• Care este altitudinea maximă din Câmpia Moldovei (Jijiei) ? Cum se numeşte vârful respectiv ? Localizaţi.
• Care este altitudinea maximă din Podişul Bârladului ? Cum se numeşte vârful respectiv ? Localizaţi.
• Care este sensul în care s-au retras apele lacului sarmato - pliocen din Podişul Moldovei, la momentul formării uscatului ?
• Care sunt procesele geomorfologice actuale care predomină în Podişul Moldovei ? Explicaţi de ce.
• Care sunt rocile dure din Podişul Sucevei şi din Podişul Central Moldovenesc ? Dar din Colinele Tutovei ? Ce efect are în relief prezența acestora ?
• Câte terase are Siretul în sectorul Paşcani - Adjud ? Care este altitudinea relativă a celei mai înalte terase ?
• Ce este o vale consecventă ? Daţi 2 - 3 exemple din Podişul Moldovei.
• Ce este o vale subsecventă ? Daţi 2 - 3 exemple din Podişul Moldovei.
• Ce este o vale obsecventă ? Daţi exemple de areale din Podişul Moldovei unde se întâlnesc acestea.
• Ce este şi unde se află Coasta Iaşilor ?
• Ce este şi unde se află Coasta Lohanului ?
• Ce este şi unde se află Coasta Racovei ?
• Ce fel de structură (geologică, cu efecte în relief) predomină net în tot Podişul Moldovei ? Care este sensul de înclinare a stratelor în Podișul Moldovei şi ce valoare are această înclinare (m/km) ?
• Ce râu trece prin oraşul Roman ? Dar prin Bacău ? Dar prin Iaşi ?
• Ce sunt calcarele oolitice ? Ce vârstă au ele şi unde pot fi întâlnite în Podişul Moldovei ?
• Ce sunt cineritele de Nuţasca - Ruseni, ce vârstă au ele şi în ce subunitate geografică a Podişului Moldovei se întâlnesc ?
• Ce vârstă predomină în cazul formaţiunilor geologice de la suprafaţă din Podişul Moldovei ?
• Cum se numeşte unitatea geologică (structurală) pe care se dezvoltă predominant Podişul Moldovei ?
• Cum se numeşte unitatea geologică (structurală) pe care se situează partea de sud a Podişului Moldovei ?
• Cum sunt distribuite terasele Siretului faţă de cursul acestui râu (simetric sau asimetric) ? Încercaţi să explicaţi această situaţie.
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile Câmpiei Moldovei (Jijiei).
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile Podişului Bârladului.
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile Podişului Sucevei.
• Explicaţi de ce Câmpia Moldovei este mai joasă cu 200 - 300 m decât Podişul Sucevei şi decât Podişul Bârladului.
• În ce formă de relief se află municipiul Rădăuţi, cum se numeşte aceasta şi de ce judeţ aparţine acest oraş ?
• În ce localitate din Podişul Moldovei se exploatează sare ? Localizaţi.
• Localizaţi Dealul Ciungi şi explicaţi ce superlative deţine.
• Unde aflorează pe teritoriul Podişului Moldovei roci de vârstă cretacică ? Încercaţi să formulaţi şi o explicaţie a acestei situaţii.
• Unde se află Culmea Siretului ? Ce denumire mai are ea ?
• Unde şi de către cine a fost definit calcarul de Repedea ? (Unde se află Dealul Repedea ?) Ce vârstă are această rocă ?

PARTEA A 2-A

• Ce valoare are radiația solară globală în nordul Podișului Sucevei ? Dar la latitudinea orașului Iași ? Dar la latitudinea orașului Tecuci ?
• Ce valoare are temperatura medie a aerului pentru luna ianuarie la Bacău și la Roman ? Dar pe interfluviile din Colinele Tutovei și din Podișul Central Moldovenesc ? Ce fenomen este responsabil de această situație ?
• Unde se resimt influențe foehnale în Podișul Moldovei și de ce ?
• Ce cantitate medie de precipitații cade anual la Iași ? Dar la Bacău ? Dar la Bârlad ? Dar la Suceava ?
• Ce influențe climatice se resimt în Podișul Sucevei ? Dar în Câmpia Moldovei ? Dar în Podișul Bârladului ?
• Care sunt direcțiile (două) dominante ale vântului pe Valea Siretului ?
• Ce valoare are temperatura aerului în luna ianuarie la Rădăuți ? De ce aici este cel mai frig iarna, din tot Podișul Moldovei ?
• Ce izohietă traversează Câmpia Moldovei prin zona centrală de la nord la sud ?
• În ce lună a anului se înregistrează valorile cele mai mari ale precipitațiilor în Podișul Moldovei ?
• Ce debit mediu multianual are Bahluiul la Iași ? Dar Jijia pe cursul inferior ? Dar Siretul la Roman ?
• Care este cel mai mare râu ca debit din România ? Ce valoare medie multianuală are debitul său la vărsare ?
• În ce lună se înregistrează debitele cele mai mari pe râurile din Podișul Moldovei ? Dar cele mai mici ? De ce ?
• Enumerați şi localizaţi râurile autohtone din Câmpia Jijiei.
• Enumerați şi localizaţi râurile autohtone din Podișul Bârladului.
• Enumerați şi localizaţi râurile alohtone și apoi pe cele autohtone din Podișul Sucevei.
• Enumerați şi localizaţi șapte iazuri din Câmpia Jijiei.
• Enumerați şi localizaţi două iazuri din Podișul Bârladului.
• Localizați pe hartă Lacul Stânca - Costești; ce fel de lac este ?
• Enumerați patru localități din Podișul Moldovei în care se găsesc ape minerale.
• De unde este alimentat cu apă orașul Iași ?
• Caracterizați într-o propoziție apele subterane freatice (libere) din Podișul Moldovei (calitate, cantitate, etc).
• Caracterizați vegetația și fauna din Podișul Sucevei.
• Caracterizați vegetația și fauna din Podișul Bârladului.
• Caracterizați vegetația și fauna din Câmpia Moldovei.
• Caracterizați solurile din Podișul Sucevei (clase, tipuri, fertilitate).
• Caracterizați solurile din Podișul Bârladului (clase, tipuri, fertilitate).
• Caracterizați solurile din Câmpia Moldovei (clase, tipuri, fertilitate).
• Caracterizați solurile din Culoarul Siretului (clase, tipuri, fertilitate).

Bibliografie:

• ***, 1961 - 1962, Clima R. P. Române, I, II, Inst. Meteorologie, Bucureşti.
• ***, 1966, Atlasul climatologic al R.S.R., Inst. Meteorologie, București.
• ***, 1976, Harta geologică a României, din Atlasul Naţional al R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti. (se găseşte pe CD din Curs de Carpaţi pentru studenţii anului III.... , autor Săndulache I., 2018, Ed. Cetatea Doamnei, P. Neamţ).
• ***, 1983, Geografia României, vol. I -Geografia fizică, Ed. Academiei, București.
• ***, 1992, Geografia României, vol. IV, regiunile pericarpatice, Ed. Academiei, Bucureşti (include Podişul Moldovei).
• Băcăuanu, V. şi colab., 1980, Podişul Moldovei. Natură, om, economie, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
• Ielenicz, M., 2005, România, geografie fizică, vol. 2 (climă, ape, vegetație, soluri, mediu), Ed. Universitară, București.
• Ielenicz, M., Pătru, Ileana, 2005, România, geografie fizică, vol. 1, Ed. Universitară, Bucureşti.
• Ielenicz, M., Săndulache, I., 2008, România, podişuri şi dealuri, Ed. Universitară, Bucureşti (include Podişul Moldovei).
• Orice altă carte de geografie fizică a României (Posea, 2004, 2006, Pătru, Zaharia, Oprea, 2006, etc).

IMPORTANT: LA EXAMEN VEȚI PRIMI ÎNTREBĂRI ȘI DIN SUBIECTELE ENUMERATE MAI JOS, CÂT ȘI DIN CELE 3 TEME DE MAI SUS (ADICĂ DIN CE AM DISCUTAT LA CURS CÂT ȘI LA SEMINAR)

SUBIECTE DE EXAMEN, SESIUNEA MAI - IUNIE 2024, PENTRU ANUL III, TOATE CELE 3 SPECIALIZĂRI: GEOGRAFIA TURISMULUI, PLANIFICARE TERITORIALĂ, METEO - HIDRO

• Agricultura din Câmpia de Vest.
• Agricultura din Podişul Dobrogei.
• Apele din Câmpia de Vest.
• Apele din Podişul Dobrogei.
• Căile de comunicație din Câmpia de Vest.
• Căile de comunicație din Podișul Dobrogei.
• Clima Câmpiei de Vest.
• Clima Podişului Dobrogei.
• Enumerați orașele din Câmpia Banatului.
• Enumerați orașele din Câmpia Crișurilor.
• Enumerați orașele din Câmpia Someșului.
• Enumerați orașele din Podișul Dobrogei de Nord.
• Enumerați orașele din Podișul Dobrogei de Sud.
• Enumerați orașele din Podișul Dobrogei Centrale.
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile geografice ale Câmpiei Someşului.
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile geografice ale Câmpiei Crişurilor.
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile geografice ale Câmpiei Banatului.
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile geografice ale Podişului Dobrogei de Nord.
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile geografice ale Podişului Dobrogei de Sud.
• Enumeraţi şi localizaţi subunităţile geografice ale Podişului Dobrogei Centrale.
• Geologia și relieful Câmpiei de Vest.
• Geologia și relieful Podişului Dobrogei Centrale.
• Geologia și relieful Podișului Dobrogei de Nord.
• Geologia și relieful Podișului Dobrogei de Sud.
• Industria din Câmpia de Vest.
• Industria din Podișul Dobrogei.
• Populația și așezările din Câmpia de Vest.
• Populația și așezările din Podișul Dobrogei.
• Potenţialul turistic al Câmpiei de Vest.
• Potenţialul turistic al Podişului Dobrogei de Nord.
• Potenţialul turistic al Podişului Dobrogei Centrale.
• Potenţialul turistic al Podişului Dobrogei de Sud.
• Solurile din Câmpia de Vest.
• Solurile din Podişul Dobrogei.
• Solurile din Podișul Sucevei.
• Solurile din Câmpia Moldovei.
• Solurile din Podișul Bârladului.
• Solurile din Culoarul Siretului.
• Vegetația și fauna din Câmpia de Vest.
• Vegetația și fauna din Podişul Dobrogei.
• Vegetația și fauna din Podișul Sucevei.
• Vegetația și fauna din Câmpia Moldovei.
• Vegetația și fauna din Podișul Bârladului.
• Geologia și relieful Podișului Sucevei.
• Geologia și relieful Câmpiei Jijiei.
• Geologia și relieful Podișului Bârladului.
• Geologia Podișului Moldovei.
• Clima Podișului Sucevei.
• Clima Câmpiei Jijiei.
• Clima Podișului Bârladului.
• Apele de suprafață din Câmpia Jijiei.
• Apele de suprafață din Podișul Sucevei.
• Apele de suprafață din Podișul Bârladului.
• Apele subterane din Podișul Moldovei.
• Valea Siretului - relieful, clima, apele și enumerarea orașelor.